Am ezitat puţin în momentul când am hotărât să scriu aceste rânduri, dar, în cele din urmă, m-am decis, iar asta pentru a arăta semenilor noştri ce grea este indiferenţa şi ce urmări poate avea…
S-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, mai precis şapte, dar nici în ziua de azi nu-mi explic cum de a fost posibil aşa ceva.
Da, dragi cititori, din cauza indiferenţei a murit un om, o fiinţă dragă mie şi familiei noastre, s-a dus un om perfect sănătos, aşa cum, în multe din cazurile care se întâmplă, mor oameni nevinovaţi, sănătoşi, copii etc., iar asta numai şi numai din cauza indiferenţei.
Nu e un caz oarecare, aşa consider eu. De ce? Deoarece victima a fost chiar bunicul meu, care la nici 65 de ani, complet sănătos, s-a stins.
Era o zi de începutul iernii, mai precis 1 noiembrie. Mergea spre casă, ca de obicei, cu gândurile lui, cu ceea ce urma să facă peste câteva zile, ce avea să pregătească, să gătească, deoarece era ziua lui de naştere şi, în plus, mai sărbătorea şi ieşirea lui bine-meritată la pensie.
După ce a lucrat o jumătate de viaţă în poliţie, apoi, ca inginer, într-o fabrică, era momentul cel mai potrivit de a sărbători ieşirea lui din câmpul muncii.
Viaţa a fost dură cu EL! Soţia îi murise, lăsându-l singur împreună cu trei copii, cel mai mare având vârsta de şaisprezece ani.
Nu i-a fost uşor. I-a purtat în şcoli, i-a educat şi crescut aşa cum s-a priceput mai bine, fiind mândru de ceea ce a realizat. Era o fiinţă rece, chiar dură (asta poate şi din cauza meseriei pe care a avut-o), dar, în adâncul sufletului, era o fiinţă sensibilă, care ştia să aprecieze orice gest care venea din exterior şi era făcut cu bună credinţă.
În acea seară de 1 noiembrie, soarta i-a fost nepotrivnică. Venea de la unul din fiii lui, bucuros că-şi văzuse nepoţii, la care ţinea ca la lumina ochilor.
La un moment dat, a alunecat pe marginea unui pârâu, care nu avea decât 30 de cm şi s-a rostogolit în el. S-a lovit rău la cap, şi-a rupt un picior şi,… de aici au început chinurile.
Nu era oră târzie, dar, cum iarna se întunecă devreme, era deja întuneric.
Cu ultimele forţe rămase, a încercat să iasă, s-a târât câţiva metri, apoi nu a mai putut. A rămas nemişcat pe marginea râului, strigând după ajutor.
Câinii urlau, parcă presimţind ceea ce se va întâmpla, cerul cernea fulgi mici de zăpadă, parcă plângând, iar el gemea. Mai întâi de durere, apoi de frig, iar, în cele din urmă, de durere. Îl durea sufletul, presimţind că acesta era sfârşitul vieţii lui.
În cele din urmă, un vecin care trecea pe stradă l-a auzit. S-a apropiat de EL, a aprins o brichetă în dreptul lui, l-a văzut şi a plecat…
Câţiva metri mai încolo, acesta s-a întâlnit cu altă vecină şi i-a zis: „Ai văzut, ţaţă Mărie, cine zace în şanţ? Aurel al lui Ciubotea, cred că e beat”, apoi a plecat mai departe…
Nu vroia să moară şi încă o dată şi-a strâns puterea care o mai avea, s-a târât din nou câţiva metri, dar în zadar, nu a mai putut. Atunci, cu ultimele puteri, a strâns câteva pietre din jurul lui şi a început a arunca cu ele în gardurile vecinilor, poate îl va auzi cineva şi se va îndura de EL.
Degeaba! Numai câinii urlau disperaţi, cuprinşi de panică. Oamenii, nu puteau sau nu voiau a-şi părăsi cuiburile călduroase pentru a vedea ce se întâmplă afară. Erau mulţumiţi să scoată capul prin deschizătura uşii, asigurându-se că nu e nimeni la poartă, fugind, din nou, în pătuţul lor cald.
Aşa a trecut jumătate de noapte, când, deodată s-au potolit câinii.
Era deja dimineaţă. Sătenii plecau la serviciu. Atunci l-au văzut câţiva vecini, care au anunţat salvarea,… dar,… prea târziu!
A fost dus la spital, unde a mai supravieţuit câteva ore, a apucat să povestească ce i s-a întâmplat şi a murit.
Nu a uitat să spună că făcuse vinul, pentru a-şi serba ziua de naştere şi ieşirea la pensie…, numai că acesta a fost folosit pentru înmormântare, la pomană.
Medicul care i-a făcut autopsia, a zis că nu a mai văzut un om atât de sănătos, cu toată dantura intactă, cu inima, ficatul şi restul organelor ca ale unui nou născut… Ne garanta că ar fi trăit mult, fără „bătăi de cap”.
Indiferenţa… atât de crudă. Mă întreb, oare de ce atâta nepăsare? Nu v-aţi gândit nici un moment la cei care rămân? Nu v-aţi gândit nici o clipă la acel suflet?
Dar ce vorbesc eu de aşa ceva, când însuşi cel care l-a văzut şi-a uitat familia de mult…
Notă: Dedic acest articol bunicului meu Ciobanu C.tin.
Numele persoanelor sunt fictive
Stimata colega, Ionela van REES-ZOTA, cu mare placere si admiratie ti-am citit tot ce ai scris la acest website pana acum si intentionam sa iti las un ecou ceva timp in urma, cum de fapt am planul pentru multi alti colegi. Poate este lipsa de timp, lipsa de aparate electronice colaborative atunci cand am nevoie de ele, poate este inca timiditatea mea sau pur si simplu lipsa de a fi mult mai organizata si pragamatica de nu am reusit sa realizez asa de multe cum am dorit eu.
Insa a devenit imperativ pentru mine sa iti scriu acum mai ales dupa citirea acestui articol atat de sensibil dedicat dragului tau bunic. Am devenit adanc intristata si indignata pentru indiferenta ce l-a inconjurat in ultimele ore grele. Ma gandeam ca acest subiect ar fi ideal pentru a crea o reclama sociala la televizor ce ar putea avea un rol preventiv. Nu sunt familiarizata cu televiziunea existenta in Romania la momentul actual insa in orice colt al pamantului de am fi, indiferenta nu poate avea rezultate bune. Imi imaginez ca si trei minute cu acest mesaj ar transforma lumea in feluri mult mai umanitare decat ar avea capacitatea sa o faca o reclama pentru o ciocolata sau un parfum. ( stiu, se produc bani cu ele….). FELICITARI pentru decizia de a publica acest omagiu si pentru contribuitia daruita tuturor prin tot ce scrii. Mi-ar face deosebita placere sa ne intalnim la un pahar de vorbe si de vin atunci cand ajung prin vecinatatea voastra si sa aprindem o lumarare la mormantul bunicului. Iti doresc tie, familiei si celor dragi sanatate, bucurii si atentie=lipsa de indiferenta!!! cu drag, adela-adriana moscu ( 16 Noiembrie 2005, SUA )