\”Vieti paralele in secolul XX: Istorie orala si memorie recenta in Tara Barsei\”
Volum coordonat de Florentica Scarneci si Stefan Ungurean, Editura Phoenix, Brasov, 2002
Privind trecutul ca pe un urias puzzle, trebuie sa acceptam ca niciodata acesta nu va fi complet articulat din atatea si atatea pricini, de la suportul tehnic de pastrare a marturiilor edificatoare, pana la timpul
fizic necesar de a consemna tot ce misca pe parcursul unui timp care nu sta o clipa locului. Cartile de istorie, referintele clasice, acopera o portiune insemnata din tot acest puzzle, numai ca acolo unde documentele si probele materiale se opresc, spiritul iscoditor al multora dintre noi cauta sa
capteze imagini complementare pe cai mai degraba subiective dar care, supuse unei filtrari bine calculate, invioreaza surprinzator un tablou ce parea a fi atins o limita de exprimare.
Un instrument neconventional dar care de la
un timp a capatat rigoare academica este istoria orala, valorificarea memoriei recente, stimularea ‘arheologiei’ in memoria recenta a unor persoane din generatia anterioara. O data in plus un asemenea demers este necesar in aceasta perioada postcomunista atata vreme cat chiar primul contact cu istoria, cel al evocarilor din partea parintilor sau
bunicilor, a fost puternic inhibat de teama represaliilor, din lipsa unei sperante
de revenire la normalitate inainte de 1989.
Asa se face ca si in anii de dupa 2000 mai exista \”foamea de trecut ca o explicatie pentru prezent\”, dupa cum vorbeste Mircea Ivanoiu in cuvantul inainte al unei carti ‘de istorie orala si memorie recenta in Tara Barsei’.[*]
O carte nascuta din frustrarea ca e de recuperat un adevar istoric ascuns sau deformat de comunism, ca inca sunt atatea detalii legate de ceea ce a insemnat societatea romaneasca. Poate sunt detalii minore la scara istoriei dar semnificative pentru un individ care are nevoie de jaloane pe scara timpului pentru viata din ‘cetatea’ careia ii apartine. Mai ales ca asemenea
marturii trebuie sa fie culese ‘acum’…Atata vreme cat mai sunt accesibile de la cei care le pot oferi asa cum le-au trait.
Argumenteaza Mircea Ivanoiu, directorul de programe al Fundatiei ASPERA Pro Edu Brasov: \”In termenii dezvoltarii durabile, este de neconceput continuitatea, traditia si
valorizarea lor fara asemenea marturisiri, fara un anume tip de comunicare peste timp.\” Un proiect dedicat Tarii Barsei pare la prima vedere de interes regional, ceea ce totusi nu e putin lucru. Doar ca de la primul interviu
deja apar elemente care captiveaza din orice punct al Romaniei am privi iar in al doilea rand relatarile consemnate aici au nu doar farmec epic ci si valoare etica. Sunt nu doar povesti de viata, sunt adesea pilde de
comportament uman intr-o imprejurare sau alta, fie chiar si contramodele, exemplificari a ceea ce nu trebuie urmat. Este o carte de istorie, o carte de invatatura, valabila oriunde si oricand. Cele douasprezece
interviuri cu persoane selectionate dupa cateva criterii sociologice, au fiecare cate
un titlu plin de farmec, o emblema care defineste pe cel care isi deapana propria poveste. \”C’est la vie parchive toujours\” este povestea dulce-amaruie a unui profesor de franceza trecut prin inchisorile comuniste
si care priveste inapoi cu perenitate.
\”Tineretea invinge\” nu poate fi decat motto pentru povestea unei femei care a cunocut greutatile vietii de la o varsta frageda si care totusi a avut puterea de a trece cu bine peste toate.
Cu bine si cu frumos. \”Mi-au zis ca am tradat partidul\” este evocarea unui profesionist care a ajuns sa conduca o fabrica uriasa, care a cunoscut bine mecanismul economic al acelui timp. \”Analfabetii sa treaca-n partea
stanga\”, \”Pentru ceatatarautate asupra noastra?\”, \”Unde-l duce pe fratele meu,
acolo vreau sa ma duc si eu\” sunt titluri care graiesc de la sine despre dramatismul unor povesti deloc singulare.
Majoritatea celor intervievati au sosit in Brasov la o varsta sau alta, provenind din diferite colturi de Ardeal sau de Moldova. Au avut destine diferite, au vazut si interpretat in felul lor propriu lumea in care s-au
miscat.
Prima imagine care se contureaza coplesitor din aceste pagini este a industrializarii acestui spatiu inca de foarte multa vreme. Fiecare relatare incepe din interbelic si ajunge sa zugraveasca dintr-un unghi sau altul
segmentul industrial al Brasovului si zonei inconjuratoare. Toate fabricile care si azi sunt cunoscute pe plan national isi au originea inapoi in timp cu o suta de ani, mai mult sau mai putin. Fabrici de avioane, de
vehicule, fabrici de armament sau de munitie, fabrici chimice sau de bere, au functionat aici incat au facut din acest oras un pol al economiei industriale. Cu efect pozitiv in dezvoltarea ulterioara, cu efect imediat in
dezvoltarea urbana si mai ales in nivelul de trai. Pentru ca nu exista intervievat care a lucrat la o fabrica sau alta sa nu aminteasca de cuantumul salariului sau din care isi permitea sa duca un trai bun, intr-un
mediu care avea un standard ridicat. Brasovul era un magnet din acest punct de vedere. Asa cum multi plecau in America spre a strange banii necesari spre a construi o viata mai buna, toti cei care au ales Brasovul au
avut de castigat.
Dincolo de aspectele tehnice propriu-zise este relevant modul de functionare a unei fabrici. Despre cum se facea o angajare, cu o proba
de lucru stabilita de maistru, cel care stabilea salariul, despre ‘negocierea’
periodica in functie de performante, despre o piata a muncii calificate.
Apare chiar si tanarul rege Mihai care venea la bancul sau de lucru in fabrica de avioane. Ca au devenit mituri sau nu, evocarile despre
mediul industrial interbelic focalizeaza asupra unei realitati necunoscute si azi.
Fie si numai un singur caz de ar fi mediatizat si tot ar fi o masura a dezvoltarii de atunci. Uzinele Astra devenisera un concern de o forta
impresionanta similara unuia european din zilele noastre. Cel care a condus fabrica pe cand avea 25000 de angajati este un interlocutor valoros prin ceea ce poate povesti despre mecanismul economic din comunism, despre presiunea partidului, despre investitii si despre rigoare, despre
marirea si decaderea iresponsabila a unei industrii.
O alta istorie de scris.
In al doilea rand cartea aceasta este tulburatoare prin felul in care toti cei intervievati au trecut prin vremurile acelea dramatice ale razboiului si instaurarii comunismului. Ca unii au ales sa fie legionari si nu s-au dezis de amagirea lor nici la sfarsit, ca altii au ales sa fie comunisti si
securisti iluzionandu-se in inocenta e doar o parte a subiectului. Dar avem experienta deportarilor, de la est la vest, avem experienta prizonieratului.
Cata forta in oamenii acestia sa se trezeasca purtati de istorie la mii si mii de kilometri de casa lor, sa reziste unor deloc inocente lovituri din partea celor care aveau puterea, sa reuseasca a se intoarce acasa si a relua viata normala, atat de normala cat se mai putea. Este o carte despre ucenicie si indarjirea de a-si croi un drum in viata in ciuda tuturor greutatilor. Este o carte despre rabdarea de a trece prin toate constrangerile pastrand demnitatea si sufletul curat. Este o carte despre respectarea cuvantului. Despre familie si despre ani de lipsuri dupa razboi.
Despre o lume disparuta inainte derazboi si despre convietuirea dincolo de culorile etnice. \”Noi sarbatoream cateodata pe un an trei Pasti. Pastele evreilor. Ne duceam la prietenii evrei. Dupa aceea faceam Pastele
sasilor, dupa aceea astia veneau la noi, la Pastele romanilor.\” Mai apoi au venit
vremurile nebune. \”Tin minte, aveam cam 9-10 ani atuncea cand era prigoana noastra a evreilor, cand a venit regimul asta legionar. Atunci tin minte ca ne-am ascuns si se perindau si pe-aicea si mergeau in toate partile. De exemplu nu puteai sa intri in multe magazine, care erau germane, era
afisat ca ‘Intrarea evreilor si a cainilor interzisa’… Si am mai fost si batute de … erau licee germane si scoala noastra era intr-o cladire improvizata ca n-am avut voie sa avem, adica sa frecventam scolile romanesti Si-a facut o scoala evreiasca intr-o casa particulara si noi treceam pe langa liceul
german. Si ne-au luat de multe ori la bataie elevii de acolo.\” Dupa razboi unul a ajuns secretar de partid, altul a intrat in Securitate. Fiecare impacat cu propriul destin si cu propriul gand calauzitor.
Intervievatorii au cautat sa obtina de la fiecare propria imagine a aceluiasi timp
istoric.
Din aceste evocari stimulate de aproximativ aceleasi intrebari, se poate discerne un tablou credibil, mai viu decat dintr-un manual de istorie.
Poate uneori sunt naivitati in intrebari, poate chiar lacune ce dovedesc slaba perceptie chiar a unui trecut apropiat, o justificare suplimentara a necesitatii unor asemenea demersuri. Pentru ca nu sunt totuna cartelele
din anii 80 cu acelea din anii 50, pentru ca intr-un fel erau defilarile de la inceputul comunismului cu acelea de la final. Fiind vorba de Brasov desigur ca vine vorba si despre momentul 1987 fara a se insista prea mult asupra lui in economia proiectului. Cartea aceasta este o carte de istorie tot asa
cum este o panoplie de personaje impresionante prin trasaturi morale si prin felul cum au ales sa traiasca propria viata, sa traiasca o istorie plina de incercari din cele mai grele.
\”M-am nascut in comuna Druga, judetul Satu Mare, anul 1919. Parintii mei au fost plugari… Am fost patru frati, trei baieti si o fata in familia noastra…. Dupa terminarea celor 7 clase in anul 1933 tata m-a dat sa
invat o meserie, acasa nu era din ce sa traim. M-am dus la Satu Mare printr-o cunostinta care lucra la fabrica de facut vagoane si am intrat ucenic acolo.
Trei ani de zile. Tata si cu cetateanul acela a vorbit cu directorul scolii de ucenici si m-o primit in camin cu dormit, cu masa cu tot. Eu aveam salar de 2 lei pe ora, erau bani mari ca ucenic. Banii astia pe care-i
primeam de la uzina ii lua directiunea scolii, plus tata saracu’ mai platea o suta de lei pe luna pentru ceea ce-mi dadeau ei ….
In sfarsit au trecut 3 ani de zile si am iesit calfa… cu salariul asta mi-am luat o gazda in oras si-i ajutam si pe parinti si pe fratii mei….Dupa 2 ani de zile, datorita evenimentelor pe plan international uzina noastra de 5000 de muncitori a fost dispersata, o parte in Bucuresti, o parte la Resita, laminorul din Bucuresti ii satmarean. Eu am fost repartizat la Resita. Eu cand am
auzit de Resita, in mintea mesa cum eram atuncea, maaai, Resita aia ii ca un sat, ca
o comuna… uzina? Intr-una din zile ma intalnesc cu un inginer pe care l-am avut profesor la scoala de ucenici, c-aveam cursuri cu avocati, ingineri, profesori care ne predau diferite materii.Si inginerul zice: \”eu sunt
repartizat la Brasov\”. Cand am auzit de Brasov am sa vin si eu acolo…M-am prezentat la directorul general al uzinelor. \”Ma baietasule, tu de unde vii?
Biletul de tren il ai tu? Te duci la casierie sa deconteze biletul asta. Te duci la dl Ciobanu sa-ti deie de lucru si sa-ti stabileasca salariul. Mi-a dat 12 lei pe ora. Mi-am gasit o camera mobilata cu intrare separata, trei mese pe zi si spalat, plateam 1500 de lei si eu castigam 5-6000 de lei.
Din primul salariu pe care l-am luat de la uzinele Astra am trimis si la tata si la mama 3000 de lei si tata saracu’ si-a cumparat o pereche de boi. A venit anu’1940. Le-am scris o scrisoare la parinti. Dragii mei parinti si
frati, eu datorita acestor evenimente care s-au abatut asupra noastra, eu nu mai plec indarat. Sunt roman si raman aici. La campul de instructie ne spunea: ‘Baieti sa fiti pregatiti sufleteste ca ne-asteapta zile grele. Ne-a dus la gara, vagoane, ne-a imbarcat, directia Tighina. Doamne, nu stiu cum am scapat din iadul asta. Si intr-o dimineata ma vede capitanul si zice: mai
Maxim, tu esti aproape de Sibiu. Vrei sa mergi in concediu? te duci pana la nevasta-mea si-mi aduci…Domnule capitan, aveti toata increderea ca ma duc dupa cum am si fost. Io daca va spun sa stiti ca cuvantul meu ii
sfant. In prima noapte dupa ce-am plecat rusii au dat atacul ala grozav si i-a-ncercuit pe toti, or cazut prizonieri. Am venit a doua oara in Brasov.
‘Depoul de locomotive cauta spre angajare cu mobilizare imediata pe loc urmatoarele categorii de meseriasi… Bat la usa. Domnule inginer, ma numesc cutare, sunt de profesiune cutare, viu de pe front, am livret militar
de eliberare contingent 41. Bine draga. Maine dimineata la sapte sa vii…
Deci am fost foarte multumit si datorita acestui fapt eu de la depoul de locomotive nu am plecat nicaierea pana la iesirea la pensie. Am uitat sa va spun ca a doua oara cand am ajuns pan’ la Rostov io pachetul ala pe
care mi l-a dat sotia capitanului nu l-am pierdut. In ’45 sau ’46 il gasesc pe
capitanul meu in parc. Ma uit eu bine la el si trec da se uita si el la mine. Domnu’ colonel Nemes? Dumneavoastra sunteti? Vai Maxime! si se scoala si ma prinde de gat si ma saruta pe obraji. I-am dat pachetul. Prin cate am
trecut si io pachetul asta nu l-am lasat ca, zic, cu asta trebuie sa fac dovada ca intr-adevar cuvantu’ meu a fost cuvant….Stegarii cand or iesit?
Alea io prea putin stiu ca io eram pensionar. Insa a fost un lucru bun si just… cum v-am spus, unii erau prea imbuibati de bine si de bunuri si altii, saracii… Mie-mi spunea sa fac economie la gaz si la astea si tremuram de frig aici, ca-mi dadeau o anumita cota si cand ma duceam acolo la birou nu puteam pune mana pe… si focurile ardeau ziua-n amiaza
mare….. Sa dea Dumnezeu pentru dumneavoastra tineretu’ sa traiti… In 1933 cand am plecat de acasa la meserie eu n-am stiu ce-i aia somer. Deci ma culcam linistit ca stiam ca doua zi ma duc si ma duceam cu inima
deschisa, cu zambetul pe buze la servici. Si-acuma cand ma duc acolo, la depoul de
locmotive, imi creste inima cand vad plopii aia pe care i-am pus noi de mici si-acuma sunt inalti, frumosi acolo.\”
Acestea sunt cateva fraze din evocarile lui Maxim Gheorghe, cu titlul \”Barbatie si credinta\”
[*]
Marius DOBRIN
www.inda.ro
www.geocities.com/marius_dobrin
http://seherezadul.blogspot.com/