‘Sa nu-i dai omului cat poate duce!’ este o zicala pe care Caragiale a incercat-o asupra unuia din personajele sale. Drama cea mai tulburatoare din toata opera sa e concentrata in ‘Doua loturi’. Lefter Popescu a fost ales pentru a urca Golgota tuturor trairilor dintr-o viata de om, de la frustrarile unui trai cenusiu, spre febrilitatea actiunii de a iesi din cerc, pana la clipa de fericire a izbanzii, urmata de spaima si din nou fericire pentru ca sufletul atat de incercat sa deznadajduiasca in fata cruzimii destinului. Acel verdict ‘viceversa’ este o sublimare rasu’-plansu’ care a stors din om si ultima picatura de ratiune in incercarea de a intelege ceea ce s-a intamplat.
Catalin Mitulescu izbuteste ceva similar, o mica bijuterie cinematografica in care un personaj retraieste sisific parca, povestea unui Lefter Popescu. Sunt aproximativ douasprezece minute sub titlul „Bucuresti-Wien, ora 8:15” si fiecare cadru concentreaza atat de mult din poveste incat la final nu pare deloc ciudat ca intr-un timp atat de scurt sa descoperim ca am fost martorii unei drame ce lasa o amprenta in suflet.
Noul Lefter Popescu este un tanar familist care incearca orice pentru un trai mai bun, pentru a-si implini visuri ce se lasa asteptate. Activ, indraznet, impins de o nemultumire funciara, Miki nu vede alta solutie de reusita decat un an sau doi de munca in afara. Drept care urmeaza ca intr-o buna dimineata sa urce cu prietenul sau Cretu’ in rapidul de Viena. La 8 si un sfert, din Gara de Nord. Biletele si pasapoartele sunt lozurile pe care ei le vad castigatoare. Singurele. La cantatul cocosului Miki isi face bagajul, o sacosa mica in care arunca mai degraba valori. Incepand cu bruma de euro pastrati pe un fund de sertar. Se simte determinarea din gesturile lui.
Gata imbracat se apleaca asupra sotiei care doarme inca. Cateva miscari sigure si se apleaca repede cu un sarut usor pe gatul ei deposedat de lantisorul de aur. Isi ia fetita adormita in brate. Cat este sarut si cat alt gest de a desprinde alt lantisor. Soaptele lui: „S-a trezit, culc-o, hai, dormiti, am facut eu focul. Aveti tot ce va trebuie?” Iese in lumina diminetii si pleaca la drum. Ca si cum ar pleca la servici, pe strada aproape pustie, insotit de latratul unor caini din cartier. Cretu priveste mut in tavan si abia poate raspunde vorbelor sotiei sale. „Nu-mi vine sa cred ca pleci”. Intoarsa cu spatele la el, mahnita si
revoltata. „Nu ti se pare mult? Mie mi se pare mult si-o saptamana”. El abia poate ingaima cuvintele de scuza si de asigurare: „O sa ma intorc repede”.
Si mai degraba mangaierile sale incearca s-o apropie, s-o intoarca din nou cu fata spre el, doar pasiunea dintre ei mai poate vorbi, intr-un sarut si intr-o imbratisare disperata. Incat atunci cand Miki bate la usa prietenul sau isi face aparitia dezbracat, suprins parca de faptul ca a sosit ceasul plecarii. Este inceputul tensiunii care-l invaluie pe Miki. Este poate un presentiment al ezitarii prietenului sau, este teama de a nu rata acest tren, este o neliniste ascunsa. Cretu pleaca urmarit de privirea innourata a sotiei, e acolo si o temere a ei, este poate si nemultumirea pentru felul de a fi al celui care ii ia sotul de acasa. Cretu nu pleaca deloc cu inima usoara, E in gesturile cu care isi leaga sacosa o nervozitate
Indreptata aparent chiar spre Miki. El este cel care l-a convins sa faca acest pas pe care l-a marturisit cu jumatate de gura sotiei.
E frig, e umezeala. Si urca in autobuz.
„-I-ai spus?
-Ce sa-i spun?
-Lui nevasta-ta i-ai spus?
-Ea crede ca mergem la peste…”
Si Miki izbucneste prima data injurand, este revolta lui fata de tot ceea ce pare a-l impiedica in drumul sau spre salvare. Dar izbucnirea asta a lui il face de fapt pe Cretu sa se linisteasca el. Sa-si priveasca prietenul detasat, sa zambeasca vazand determinarea lui incruntata. Si cu un gest prietenesc ii smotoceste caciulita de pe cap necajindu-l o data in
plus. La o statie urca un grup de nuntasi cheflii, cu o mireasa ametita, cu un acordeonist neobosit si in tot tambalaul care se naste Miki este indemnat s- o danseze pe mireasa, ajunge in bratele mirelui, zmucindu-se sa scape, nervos, ajutatde Cretu care il salveaza cu o figura dura, coborand undeva pe traseu, suspiciosi ca dincolo de efuziunile astea balcanice se ascundea o tentativa de furt. De fapt ei trebuie sa treaca pe la un sef din lumea interlopa. Miki este cel care tese relatiile astea, mereu avand e nevoie de resurse pentru planurile sale. „Valeriu, intelege-ma, n-am avut de unde… Trebuia sa-i las si lui nevasta-mea ceva, nu? Uite, am luat ceva pentru drum, ti le dau tie…”
Si scoate bruma de bijuterii ale fetelor sale de acasa. La tacerea lui Valeriu pluseaza smulgand si verigheta de pe degetul lui Cretu spre uluirea aceluia care parca vede un alt Miki decat stia el.
Umiliti, primesc pasapoartele. Miki nu vrea sa le ia, plin de nervi cum este. Cretu intinde mana pentru amandoua. Abia atunci Miki, nervos, smulge un pasaport si din nou la drum. Spre gara. Pe peron, asteptand sa gareze trenul de Viena, isi scot cate un pachetel de mancare. Miki, agitat, musca inversunat si se plimba de colo-colo. Presiunea de a evada, de a face pasul salvator. Cretu, pe scaun, adancit in ganduri, musca mai mult din rutina.
Nu-i arde de mancare. Momentele astea de asteptare inseamna ragaz pentru derularea a toate cate au fost si pare tot mai golit de entuziasm. Anuntul personalului de Titu-Targoviste-Pietrosita. O data, de doua ori. Pentru ca vagoanele elegante ale rapidului de Viena sa alunece lin la peron, animand dintr-o data scena. Din difuzoare vocea magica a functionarei vesteste clipa pentru un nou drum. Rapidul 419, Bucuresti-Viena. In jur imbratisari.
Si Cretu care desi merge in urma lui Miki, gaseste curaj sa spuna: „Ma, eu nu mai merg”.
Miki parca stia dar nu vrea sa accepte si indeamna sa urce ca si cum ar alunga un vis urat.
„-Ce zici ma?
-Eu nu mai merg…
-Lasa ma ca te gandesti in tren…”
Cretu nu urca. Ezitarile s-au acumulat incat acum decizia e luata. Miki se intoarce pe peron sa-l convinga. Un, doi si se intorc cu bani sa-si cumpere ce si-au visat. Nu, Cretu e de neconvins.
„-Vrei sa mergem maine? Nu? De ce?
-M-am razgandit.
-Mergem maine”
E un dialog absurd, Caragiale e peste tot, de la cei doi ca Mache si Lache pana la dialogul din ‘Caldura mare’.
„-Nu, nu merg maine.
-Maine, nu azi Cretule!.
-Ma, nu merg ma…”.
Si Cretu izbucneste si el, gest mai elocvent decata rupe pasaportul nu gaseste. Acolo, pe loc.
„-Tu nu-ntelegi ca nu mai merg? Gata, du-te tu!”
Vorbele nerostite dintre ei se transforma in altele.
„-Uite, ia tu mancarea mea…
-N-am nevoie ma, mananc-o tu cu nevasta-ta!”
Dar tacerea care se lasa intre ei consfinteste ruptura. Se privesc,
Cretu s-a departat si il priveste. Nemiscati o fractiune de timp. Pana ce Miki se rupe de vraja si indarjit isi continua drumul. Urca in tren, inchide usa. Injurand obidit si strigandu-i fata de ezitarea prietenului sau care nu se impaca usor cu aceasta ruptura.
„Du-te ma la nevasta-ta!”
Miki este cel care pentru visul sau face orice. Care isi aduna toate resursele, care strange din dinti si isi impietreste sufletul spre a rezista intr-o lume dura si aparent deloc paradisiaca. El merge mai departe, pana la capat. Totdeauna, in orice imprejurare. Bombane si injura tare, tranteste rucsacul in compartiment, se dezbraca traind inca emotia conflictului care l-a lasat singur.
In sfarsit, in trenul care a pornit spreViena. Se dezbraca, isi scoate caciula, pune biletul de tren si pasaportul pe masuta la indemana. Rasufla ostenit. Priveste peisajul care fuge in urma, fara personalitate. Si incepe sa se linisteasca, ii revine suflul normal, timpul aseaza lucrurile. Pe bancheta din fata, o fata. Priveste si ea pe fereastra, il priveste si pe el. Un joc usor cochet al privirilor care se intalnesc si care fug una de alta. Delicatetea ei il schimba parca si pe el, il umanizeaza putin.
Intra in vorba. Ea nu e romanca. Miki tine sa se descarce, sa se explice, sa-si justifice demersul. Se simte pe drumul cel bun, linistit cu actele sale. Cu putin orgoliu ii arata biletul si viza Schengen si aprins ii aratapasaportul fila cu fila. Se opreste pret de cateva secunde. Intr-o tacere care pare enorma. Cu un chip care i se destinde, cu un zambet care il transforma, il face de nerecunoscut. Fata de incruntarea din toata acea dimineata. Acum zambeste. Cu o suvita de par rebela. Cu ochii luminosi. Zambeste. Si ii arata fetei fotografia din pasaport.
„-Look, this is my friend. Un bou. This is for you. Present”
Cretu privea mirat din acel pasaport. Zambetul lui Miki devine grimasa. Amara. Apoi ras nebun pe fereastra deschisa a culoarului. Privind undeva in urma. Rasul lui Lefter Popescu.
Curgerea liniei ferate se opreste. Miki, cu acelasi rucsca pe umar, paseste hotarat peste camp. Inapoi. Nepasator la reactia conductorului. Ciulini. Nor. Pustiu. Miki se pierde in zare. Sinele curg din nou lin. Si acordeonul acela tot mai pregnant, un tango al unei lumi din care nu poate pleca.
Marius DOBRIN
6 noiembrie 2005
„Bucuresti-Wien, Ora 8:15”
UATC, 2000
IMAGO
LEFT PICTURES
Scenariu si regie: Catalin Mitulescu
Producator: Nicoleta Daraban
Costume: Agatha Moldoveanu
Montaj si sunet: Bogdan Gheorghe
Imaginea: Marius Panduru
Interpreteaza:
Cosmin Selesi
Andi Vasluianu
Tony Zaharia
Maria Dinulescu
Catalin Stanciu
Alexandru Gheorghi
Leonid Doni
Viorica Voda
Anca Jianu
Madalina Gheorghe
Florin Catalina
Dan Ghita
Diana Munteanu
Marius DOBRIN
www.inda.ro
www.geocities.com/marius_dobrin
http://seherezadul.blogspot.com/