24 octombrie 2005. Anul acesta Florida a cunoscut cel mai ridicat numar de uragane in ultimii 70 ani. Wilma se numara a fi numarul 21 si pare a fi de departe cel mai puternic, ajungand de categoria 5 in Mexic. Peste categoria 3 casele nu mai rezista, copacii sunt scosi din radacini, semafoarele si un oras intreg devine in cateva minute un morman …
A trecut de miezul noptii, iar palmierii si cerul incep sa sune un tremur infiorator, sumbru. Vantul isi intensifica puterea, un intuneric de smoala,aerul umid, lipicios apar aidoma unei reptile lascive. Inca mai avem curent electric asa ca pot urmari evolutia uraganului Wilma in ecranul computerului, la televizor si in acelasi timp privesc in noapte masinile grabindu-se, canalul aflat la doar cateva zeci de metri de apartamentul meu desparte autostrada intrastatala 441 si prevesteste parca dezastru aidoma unui vulcan noroios. Scriu rapid cateva emailuri, mai impaturez acte si cateva carti, asta in ideea ca va trebui sa ma retrag in vreun adapost. Ce altceva poti lua cu tine in cazul unei evacuari ? Mai tastez ultimele cuvinte in messenger iubitei mele de dincolo de ocean. Cuvintele mele ascund teama. Ii spun ca va fi bine. Ne despartim cu greu si nu-I pot ascunde ca vor trece zile si nopti pana vom putea vorbi din nou in messenger.
A trecut de 04 dimineata si vuietul ucigas ridica apa din canal, copacii isi pleaca trunchiul ca niste trestii ponosite.
Mai avem curent curent electric, mai strang din putinele mele efecte constituente ale averii mele de poet nomad: carti, cd-uri, cateva fotografii dragi, si sincer sa fiu nu stiu ce as putea salva…Totul este in mine si totul e in a trece si prin acest ultim uragan devastator.
Incerc sa atipesc, peretii si acoperisurile incep sa se clatine. Este trecut de ora 7 00 am si cerul plumbuit, opac. Copaci enormi de peste zece metri cu trunchiul de aproape un metru sunt scosi din radacina; bucati de metal si lemn, peretii din plasa protejand verandele de insecte, tomberoane de gunoi, geamuri, tigle, etc se rostogolesc sunt catapultate in aer, se izbesc de case, de masini ori in geamuri. De data aceasta suflul dezastrului tropical este uscat, fara ploaie masiva. Incerc sa ies sa privesc ce se intampla si usa de la intrarea in bloc nu se deschide, vantul lovind in cladire cu o viteza de peste 100 km la ora face imposibila orice iesire din cladire.
Nu mai este curent electric. Desi e dimineata avem senzatia ca e seara.
Suflul vantului se opreste, si intreaga asezare se ingroapa in tacere. Lumea iese pe strazi sa constate pagubele, sa fotografieze sau pur si simplu sa vorbeasca unul cu altul, vecini cu vecini –lucru ce nu se intamplase niciodata. Tacerea este intrerupta de o noua serie de rafale, de aceasta mai puternici si mai devastatoare, aceasta este ceea ce in engleza aici se numeste the backstorm, rezultanta unie dislocari de presiune atmosferica iscand tornadele. De data aceasta ravagiile sunt si mai mari.
Lumea suprinsa in strada ori in fata cladirilor alearga ingrozita.
Revin in casa si am deja pregatita bocceluta .
Mai am bere, apa, biscuiti si portocale, salam uscat si branza topita, lanternele sunt la indemana.
Cam in cateva ore vantul isi reduce viteza lasand in urma rani, durere si un sentiment apocaliptic de nedeslusit. Telefonul are inca ton.
Imi sun prietenii apropiati. Vorbesc In Romania si incerc sa coordonez raspunsurile unui interviu pentru ziarul sibian Tribuna si totodata vorbind cu prietenul meu Andrei Ileni.
Un singur prieten foarte bun nu raspunde la apelurile mele. Norman, in varsta de 64 ani locuieste intr –un cartier saracacios numit trailer park, de case-vagon din lemn si placaj. niste maghernite . este la cativa kilometri de mine, asa ca ma urc pe bicicleta, ma incumet sa pedalez printre copacii cazuti in strada, stalpii de curent, cabluri, case defrisate de acoperisuri. As zice ca ma aflu intr o groapa de gunoi.
Oameni plangand, copii tipand, altii asezati in fata darapanaturilor si a pierderilor totale isi fumeaza tigara si beau bere dupa bere sau alte bauturi privind in gol, impasibili si neputinciosi.
Patrule de politie, sirene, masini de pompieri , salvari. Ajung la casa lui Norman. Veranda e neatinsa si deodata vad pisica prietenului meu ghemuita intr-un colt sub scari.
O chem. Ma recunoaste .S-a intamplat ceva cu Norman! Nu-si lasa niciodata pisica singura.
Fortez usa si intru in casa. Casa e devastata, apa noroi, haine naclaite se deruleaza aidoma unui joc de puzzle ce nu poate reface niciodata imaginea intiala a locuintei.
Norman nu e acolo, acoperisul casei retezat, un perete lateral perforat si jupuit.
Pisica se lipeste de picioarele mele. Ii deschid o conserva si ii dau apa.
Telefonez politia, sectia de urgenta. Nimeni nu stie ce s a intamplat cu el. Totul e in haos.
Spitalele nu au curent, peste 3 milioane de locuitori in Florida nu au curent, soselele sunt paralizate.
In final un vecin imi relateaza ca the old man (Norman) a plecat in urma cu o ora si ca tocmai ii ceruse o bere. Aceasta m-a linistit. Am rugat vecinul sa aibe grija de pisica pana la intoarcerea lui Norman. I-am lasat si numarul meu telefon sa ma tina la curent cu ce se intampla.
Luema incepe sa iasa din nou pe strazi. Este ora 13 00 si soarele incepe sa straluceasca de parca nu s ar fi intamplat nimic.
O vreme splendida de vara tarzie si cerul este senin din nou. Incep sa aud oamenii spunandu si fiecare trairile si experienta uraganului. Aproape fiecare isi varsa naduful pe cineva ori pe ceva.
Toate magazinele si intreaga zona comerciala sunt inchise. Drumurile sunt blocate de arborii cazuti, acoperisuri iesite din matca, semafoarele sunt cazute, stalpi de inalta tensiune si garduri intregi.
Abia acum realizez dezastrul provocat la trecerea uraganului Wilma.
Benzinariile, restaurantele inchise, soselele sunt blocate.
Revin acasa si intunericul acopera intreaga oboseala si fierbere din noaptea anterioara.
Nu mi ramane decat sa ascult cateva emisiuni din Florida, muzica spaniola .
Ce as putea sa fac ? Sa ma supar ca nu am curent ? Nu am internet, nu am apa calda si nici nu pot urmari emisiunile tv, de fapt am cunoscut ani de zile viata unui alt intuneric de ev comunist pe care nu-l asociez nicidecum vietii americane.
Raman cu aparatul de radio deschis, cand pe ritmurile emisiunilor hispanice, cand pe songurile gospel, cand in ecourile unui concert de Chopin, si mai mult de atat regasesc timpul si linistea sa ma concentrez in intuneric asa cum in copilarie la tara, la bunici ma bucuram de linistea stelara si vocea bunicului depanandu-mi intamplari si fapte ca in cronici prafuite. Nu sunt singur in noapte cu greierii redundanti , mai am o bere si cinstesc cu cei dragi si cu lumea frumos randuita la portile satului si la iesirea din copilarie. Sunt departe si totusi aud latratul cainilor si sforaitul bunicului adormind inainte sa-si sfarseasca povestile. Adorm intr-o lacrima si sunt mereu cu cei dragi, ramasi acasa, sau in alte locuri si sunt convins ca-i voi reintalni spunanadu-ne povestile neterminate.