Fiecare dintre noi are un bunic. Sau cel putin are amintiri in care un bunic cu barba alba, parca rapit din povestirile lui Ispirescu, sta pe prispa si isis ridica sprancenele cand aude glasurile nepotilor. Bunicul ramane o figur marcanta a copilariei noastre, indiferent de cine suntem noi. Eu pe bunicul meu il mai am aproape. Sunt norocos. Si acum, la 21 de ani simt nevoia sa ma mai stranga in brate, sa il mai trag de barba sau sa ii spun pe acelasi ton de acum 15 ani: Bunicule, unde zboara pasarile.
Cu acelasi glas ragusit, cu acelasi zambet senin pe chip imi raspunde de fiecare data: Se duc acasa, nepoate, se duc acasa.
Copil fiind, obisnuiam sa ma cuibaresc in pat langa el, in noptile friguroase de iarna. Acum nu mai fac lucrul asta. Nu mai am timp. Mi-e dor sa jucam table pana la miezul noptii si bunica sa strige la noi sa ne alinam odata ca e tarziu. Daca mi-a marcat ceva copilaria, au fost emisiunile de la radio pe care le ascultam impreuna cu bunicul. Era, inainte de toate, prietenul meu. Era cel mai bun prieten al meu.
M-a invatat ce inseamna lipsa de comunicare si cat de mult poate dauna un cuvant aruncat la nervi.
Curiozitatea ma invingea de multe ori. Si avea rabdare ca de fiecare data sa imi raspunda. M-a invatat ce e bunatatea, altruismul. Parca il vad si acum cum statea la masa, cu ochelarii lui negri pusi pe nas, citindu-mi ziarul. Asa am invatat si eu sa citesc. Vara parca nu il cunosteam. Dar iarna era a noastra. A mea si a bunicului meu. Motaia pe fotoliu co ochelarii pe piept, doar de teama sa nu se puna in pat sa ma trezeasca. De multe ori stateam si il urmaream cum doarme. Nu conta ca venea din curse nebarbierit. Nu conta ca e obosit. Era bunicul meu. Si intotdeauna dormeam cu el. Cu bunica am avut o relatie obisnuita. Nu ne certam, nu vorbeam prea multe. Dar cu bunicul era altfel. Vroiam sa fie doar al meu. Eram gelos ca trebuia sa plece. Vroiam sa plec si eu cu el. Nu conta unde mergem. Eram doar noi doi. Doi prieteni vechi de cand lumea.
Intotdeauna isi gasea timp pentru mine. M-a invatat ca familia e foarte importanta. M-a invatat sa ii iubesc si pe dusmani. M-a invatat ca in viata trebuie sa vrei tot timpul mai mult. Si ca niciodata nu esti invins decat atunci cand te consideri invins.
Mergeam adeseori in parc sa joace fotbal cu mine. Oh, Doamne, cate prostii am facut cand eram mic. Si a gasit puterea sa treaca peste toate. Ma inveselea cand eram trist, ma apostrofa cand mai faceam cate o boacana. Orice imi spunea, nu conta. Era bunicul meu.
Am crescut, am plecat la facultate si…mi-e dor de el. Ma intreb daca isi mai aduce aminte de nazdravaniile pe care le-am facut atunci. Imi spunea ca un bunic stie totul. Si eu il credeam. Inca il mai cred. Si poate ca daca nu as fi atat de preocupat de rutina cotidiana, mi-as aminti sa ma mai duc si pe la el. Asa, sa mai dorm odata in patul lui, sa il inghesui la perete doar pentru ca mie imi place sa dorm la margine.
Cred ca plec acasa. Mi-e dor de prietenul meu. A venit iarna. Asa ca ma duc sa ma cuibaresc langa bunicul meu. Nu esti niciodata prea mare sa dormi cu bunicul…cel putin eu nu sunt…
iti scriu printre lacrimi…si eu am fost apropiat de bunicul meu,el m-a crescut… dar a plecat prea repede…mult prea repede de langa mine.
in cuvintele tale ma regasesc complet….