Deşi oficial acordul cu FMI a rămas în picioare până în iunie 2006, urmând ca în ianuarie să avem o nouă rundă de evaluări şi discuţie, toată lumea a căzut de acord că acordul a încetat de facto. Despărţirea de FMI nu s-a petrecut însă foarte elegant. Pe de-o parte, autorităţile române au adoptat o poziţie de forţă, refuzând practic orice negociere, pe de altă parte, nici oficialii FMI nu au dovedit mai multă flexibilitate. Ceea ce a surprins a fost tonul lipsit de diplomaţie cu care au criticat economia românească.
Poziţia oficială a FMI este că: \”Misiunea FMI a concluzionat că acordul este «off-track». Acest lucru înseamnă că politicile aplicate de guvern nu sunt în conformitate cu obiectivele acordului Stand-by de a reduce inflaţia, a limita dezechilibrele externe şi de a promova creşterea economică. Cea de a doua şi a treia analiză în cadrul acordului nu pot fi finalizate în acest moment, dar nu înseamnă că acordul a fost anulat. Actualul acord rămâne în vigoare până în iulie 2006. Staff-ul FMI îşi menţine disponibilitatea pentru consultări în cazul în care guvernul hotărăşte să schimbe actualul pachet de politici fiscale şi monetare care din punctul nostru de vedere încurajează un consum excesiv, deteriorează echilibrele externe şi afectează competitivitatea cu unul care promovează macrostabilitatea economică şi încurajează creşterea.\”
Care sunt, deci reproşurile?
Dezechilibrele macroeconomice au continuat să se mărească în 2005. Creşterea economică şi a productivităţii au început să se încetinească, în pofida rapidei expansiuni a cererii interne, impulsionata de consum. Ritmul de creştere a importurilor, care l-a depăşit pe cel al exporturilor, a înrăutăţit poziţia contului curent; datoria externă a crescut; şi, în pofida unei aprecieri considerabile a monedei interne, inflaţia a rămas ridicată, ducând la o accentuată scădere de competitivitate.
Constatarea este corectă, însă ea nu ţine seama de conjunctura generală. Era absolut normal ca productivitatea şi creşterea economică să încetinească, ţinând cont că România a fost afectată semnificativ de inundaţii. De asemenea, conjunctura internaţională a fost una specială, preţul petrolului accentuând presiunile inflaţioniste nu doar în România. Acestor elemente s-a adăugat şi liberalizarea contului de capital care a adus însemnate capitaluri speculative (este adevărat, sub cele estimate iniţial). De asemenea, mai trebuie adăugat aici şi faptul că România este în plin proces de adaptare la nivelul preţurilor din UE, cea ce înseamnă ajustări majore la preţurile administrate (gaze, combustibil etc.)
Este adevărat, este greşeala BNR că a adoptat tocmai în această conjunctură internă şi internaţională o politică de ţintire a inflaţiei. Dar despre politicile BNR, un pic mai jos.
Structura proiectului de buget pe 2006 contribuie în mică măsură la rezolvarea pierderii de venit din 2005, datorata introducerii ratei unice de impozitare si estimata la aproximativ 1,5% din PIB (peste 1 miliard euro).
Mărturisesc că nu-mi este foarte clar de unde până unde această pierdere de peste 1 miliard de euro. Şi nu sunt singurul în această situaţie. Dacă ne uităm la datele publice disponibile pentru primele nouă luni observăm că, într-adevăr, încasările din veniturile persoanelor au scăzut semnificativ – cca 250-300 milioane – în termeni reali, dar încasările din impozitul pe profit al companiilor au rămas aceleaşi. De asemenea, alte tipuri de încasări au crescut – la TVA, de exemplu. Ceea ce înseamnă că pierderea nu are cum să depăşească nici în cele mai negative scenarii 500 de miliarde de euro. Opinia mea este că în total reducerea va fi în jurul a 250 de milioane de euro.
Cu actuala poziţie în materie de politici, România riscă să intre în UE cu o competitivitate slăbită…
Aici mi se pare o contradicţie de-a dreptul stupidă. Guvernul tocmai a scăzut fiscalitatea întreprinderilor şi se pregăteşte să mai scadă şi contribuţiile sociale cu 2-3 procente. Ce măsuri de creştere a competitivităţii ar mai trebui să ia? Să mărească taxele? Asta în condiţiile în care există ţări din Uniunea Europeană care au acuzat România de \”dumping fiscal\”!
O altă contradicţie apare din solicitarea FMI de aliniere a preţurilor la energia electrică şi luarea unor măsuri de stăvilire a inflaţiei. Nu trebuie să fii economist ca să realizezi că este imposibil să le obţii pe amândouă pe termen scurt!
Proiectul de buget pe 2006 este nerealist, astfel încât este probabil ca deficitul efectiv să depăşească cu mult ţinta de 0,5% din PIB. Mai mult decât atât, relaxarea semnificativă prevăzută în politica fiscală din ultimul trimestru se va adăuga presiunilor inflaţioniste şi va submina sarcina deja dificilă a BNR.
Este adevărat. Proiectul de buget pe 2006 a fost alcătuit pe baze nerealiste şi aici vor exista probleme serioase, mai ales în partea a doua a anului. De altfel, la un moment dat, premierul avansase ideea majorării TVA şi nu este exclus ca o astfel de măsură să fie pusă în practică din a doua jumătate a lui 2006. În ceea ce priveşte obsesia FMI pentru un deficit bugetar strâns, în situaţia de faţă denotă o neînţelegere a fenomenelor macroeconomice care se petrec în România. Deficitul comercial al României creşte pe baza zonei private, nu pe baza statului, de aceea, relaţia dintre deficitul bugetar şi deficitul balanţei comerciale este una foarte slabă.
Politicile salariale vor trebui recalibrate în funcţie de nevoile unei economii europene cu inflaţie redusă. Cu o inflaţie de ordinul unei singure cifre, frecventele creşteri de salarii în sectorul public (nu mai puţin de patru în ultimele 12 luni), care au ridicat salariile cu până la 50% faţă de sfârşitul lui 2004, nu mai sunt corespunzătoare. Deşi salariile în sectorul public sunt scăzute, ritmul rapid al creşterilor salariale a contribuit, împreună cu reducerea impozitului pe venit, la presiunile inflaţioniste.
Aici avem un reproş foarte serios. Aparatul de stat este excedentar şi majoritatea ministerelor au programate creşteri de personal. În condiţiile în care peste două milioane de români lucrează în străinătate, în condiţiile în care s-a renunţat la IVG – de altfel unul dintre argumentele în favoarea introducerii acestuia a fost tocmai economia – ar fi fost de aşteptat ca personalul să se reducă semnificativ. Adică, numărul de contribuabili scade, ponderea sectorului de stat scade, birocraţia se mai reduce, dar aparatul de stat creşte. Aici este evident o problemă, pe care guvernul trebuie să o rezolve.
Misiunea este de părere că BNR trebuie să îşi consolideze rapid credibilitatea vizavi de angajamentul său de ţintire a inflaţiei. Recenta relaxare a poziţiei monetare, cu rate ale dobânzii real negative, a contribuit la creşterea rapidă a creditelor în lei. Fără o schimbare de politică şi sprijin puternic prin politica fiscală şi salarială, este greu de văzut cum se va putea reduce inflaţia. O astfel de combinaţie de politici va contribui şi la scăderea presiunii datorata folosirii în mare măsura a aprecierii monedei interne ca principal instrument de combatere a inflaţiei şi va împiedica o pierdere accentuată de competitivitate în continuare.
Este pentru prima dată când BNR este criticată pe faţă, după ce multă vreme a fost răsfăţata organismelor internaţionale. Din păcate însă, anul acesta BNR a încercat să jongleze cu mai multe bile decât putea duce şi rezultatele s-au văzut. Ţinta de inflaţie a fost depăşită, salturile monedei naţionale în sus şi în jos au făcut-o moneda ideală pentru speculaţii în 2005, leul greu este încă greu… de găsit, iar când îl găseşti poţi avea surpriza să fie… coclit (aliajul monedelor de 5 bani este atât de prost încât oxidează imediat).
Este cert că FMI a sesizat unele dintre problemele cu care se confruntă România, după cum la fel de evident este că pe altele nu le înţelege sau le evaluează greşit. Personal, eu sunt convins că despărţirea de FMI este un lucru pozitiv pentru economia românească. De altfel, această despărţire exista de facto de când guvernul Tăriceanu a ales să introducă fără acordul său cota unică de impozitare. Ceea ce înseamnă că, practic, de la începutul anului, economia românească a fost de capul ei. Iar bilanţul, deşi nu este unul strălucit, nici întunecat nu este. Iar dacă mai punem în balanţă şi faptul că, cel puţin până în aprilie guvernul va trebui să \”meargă pe sârmă\” în aşteptarea raportului final, iar nu peste mult timp România va fi obligată să atingă criteriile de convergenţă pentru aderarea la zona euro, ceea ce va impune de la sine politici monetare riguroase. Ca o concluzie, ar fi fost bine ca România să nu rupă relaţiile cu FMI, ci să negocieze responsabil şi matur acele nevoi stringente ale economiei româneşti. Ar fi beneficiat astfel de mai multă credibilitate.