Deşi în limba spargă, versurile Ninei Cassian comunică, sugerează, sunt lirice şi armonioase.
Au înmorit drumatice miloave
Sub rocul cătinat de nituraşi
Atâţia venizei de bori margaşi
Atâtea alne strămătând estrave.
Văd un delicat colţ de natură, o revărsare de miloave, nituraşi colorati, mulţi venizei şi alne curajoase. O margine de drum, cu năsturaşi şi alte floricele, un tablou de primăvară. E o zbatere, o înmugurire, o explozie a înnoirilor; viaţa calcă peste moarte, ciclic.
Vizual, se sugerează un peisaj impresionist. Auditiv, pare un cântec nostalgic, o romanţă.
Poeţii, şleahtă de caraghioşi, (după cum spunea Esenin) pot scrie şi în limba spargă, numai să te pună un pic pe gânduri, să-ţi transmită o idee, un sentiment.
Aşa se zicea pe vremea mea, aşa era pe timpuri…
Numai că eu nu mai vreau să fiu demodată, nu mai suport să aud că sunt de pe timpuri!
Eu vreau să învăţ, să înteleg, şi de aceea citesc poezie tânară, poezie douămiistă, vreau să mă emoţionez alături de noile generaţii ale artei cuvântului.
Noaptea icoana ta moare
întunericul îmi arde pielea
patul linge păcatul
pata naşte o picătură de spermă
sunt gata.
Interesant. Mai ales imaginea patului personificat (linge păcatul). Autoarea e gata de ceva, nu ni se spune explicit, ne face curioşi prin acest vers încărcat de sugestii.
Da, altă viaţă, nu ca pe vremea mea! Acum spargem tipare, ieşim din anchilozare prin versuri viguroase, neîncorsetate. Ce ghiocele şi momele, acum avem imagini grave, întunericul arde pielea (eu m-am prăjit într-o vară pe plajă, doamne, doamne!) şi pata care naşte, sugerând sforţarea creaţiei…
asfaltul îmi crapă lângă genunchi
şi din el ies păsări făra cap
privindu-mă fix…
Chiar aşa! Degeaba repară ei asfaltul, fac treabă de mântuiala, te trezeşti că-ţi crapă lângă genunchi când ţi-e lumea mai dragă, iar păsările fără cap privesc fix către autoare. Cred că e vorba de gripa aviară. Dacă oratăniile ar fi avut cap, stăteau în coteţul lor, dar asa, se iţesc din crăpăturile asfaltului. Ameninţare, angoasă.
spune-mi unde dracu ţi-au crescut găurile alea
care mi-au secătuit venele…
eşti o icoană cangrenată
frica e în gaura mea
e nordul…
etc.
Da, bine zis! Aici e şi ceva ştiinţă. E vorba despre găurile negre din cosmos. Ia să nimerească poetul/poeta într-o gaura neagră! Rămane ca o icoană cangrenată, degeaba vrea să se orienteze după punctele cardinale; gata! terminus, finish, the end!
Să reţin asta cu icoana şi să i-o servesc lu’ madama care m-a încărcat la întreţinere. O să-i zic verde-n faţă: Ascultă, icoană cangrenată! Degeaba te boieşti şi te vopseşti, că tot răzbate urâtul caracter!
Uite îţi scriu iarăşi fiindcă e vineri
ai observat vreodată că în serile de vineri macaroanele cu brânză au un gust ruginit
aşa că mă îmbrac şi cobor la barul din colţ…
Păi, vinerea ţi-ai găsit, drăguţo, să mănânci macaroane cu brânză? Vinerea sunt trei ceasuri rele. Nici la bar să nu te duci! Poţi, cel mult, să înveţi limba spargă…
Să citesc şi un pic de critică literara, ca să nu rămân o acritură defazată, stafidită, animal preistoric, fără mirari în faţa lumii, după cum bine ziceau nişte tineri despre bătrânii care bat câmpiile literare.
Ia să văd ce zice specialiştii!
Specialistii zice cam aşa:
Poezia tânără trece printr-un moment fast; puternică angajare existenţiala; autentismul şi biografismul; nu există o poezie tânără ci o serie de inexistenţe vocale, o iluzie; se debarasează de modelele literare; se deosebesc de generaţionişti; performatism, fracturism; viziune holistică; fantasme sexiste, stare psihică elementară, neanalizbilă etc.
Păi, spune aşa, frate! Dacă e neanalizabilă, de ce-mi pierd eu vremea?
Nu mai analizez nimic! Mă duc să-mi fac nişte macaroane cu brânză. N-o să aibă gust ruginit, fiindcă azi e joi!