Surpriza Basescu
De ce ar trebui presedintele Traian Basescu sa condamne comunismul?
Sunt cumva surprins ca, la peste 15 ani de la prabusirea unei dictaturi de o irationalitate si barbarie ce nu mai trebuie demonstrate, batem pasul pe loc in legatura cu ceva ce mie mi se pare cat se poate de limpede. Anume, faptul ca regimul comunist, chiar si in perioadele sale de relativa “inmuiere”, a fost antipatriotic, axiofob, marcat de ostilitate fata de ideea de diferenta si alteritate. A fost distrusa orice meritocratie ori, mai bine spus, selectia a fost in genere una negativa. Daca de la Ion Iliescu nu ne-am fi asteptat sa procedeze in directia unei rupturi categorice si radicale cu comunismul, inclusiv printr-o condamnare lipsita de ambiguitati, in cazul lui Traian Basescu surpriza este reala. Nu vad ce nevoie are d-l Basescu sa se impiedice in argumente pur administrative, legate de constituirea unei comisii, atata vreme cat exista o baza documentara colosala, exista lucrari stiintifice validate international care spun lucrurilor pe nume. Despre Holocaust nu s-a vorbit o lunga perioada, existau voci care negau ori minimalizau oroarea. Despre crimele comunismului avem informatii stranse vreme indelungata in tara si in strainatate. Partidul comunist a fost institutia de baza a acestei dictaturi ideocratice. Trebuie insa accentuat caracterul criminal al altor institutii, inainte de toate al Securitatii. O societate democratica nu poate functiona prin abrogarea memoriei. Sa ne gandim la Franta, unde umbra Vichy-ului nu a putut fi pur si simplu alungata prin uitare ori minimalizare. Daca democratia romaneasca la ceasul Basescu este diferita de momentele precedente (iar eu unul cred ca este), atunci presedintele poate si ar trebui sa condamne ce s-a petrecut in toti acesti 40 de ani: umilirea natiunii, batjocorirea legii, persecutia minoritatilor, distrugerea taranimii, exploatarea inclementa a clasei muncitoare, strangularea gandirii autonome si prigoana impotriva intelectualitatii. Este vorba de un imperativ motivat etic, istoric si politic. Dvs., domnule Gosu, stiti la fel de bine ca si mine ca literatura problemei este de-acum coplesitoare si ca miza este inainte de toate una ce tine de vointa politica. Este, cred eu, necesar sa numim institutiile care au permis functionarea sistemului: politia secreta, aparatul de partid, Comisia controlului de partid, Sectia de propaganda etc. Trebuie sa-i numim si pe cei care au facut aceste institutii sa se perpetueze, uneori din diabolic fanatism, alteori din nu mai putin nociv conformism.
Ce au avut de castigat alte tari daca au condamnat comunismul?
In alte tari, decomunizarea a mers mai departe si mai repede decat in Romania. Ma gandesc la Ungaria, Cehia, Polonia. Pe de alta parte, fostii comunisti, mai ales in Polonia, au reusit sa tergiverseze lucrurile si nu s-a ajuns decat relativ recent la o reconsiderare a arhivelor politiei secrete pe o baza cat mai transparenta. Ce a avut de castigat Cehia, de pilda? Inainte de toate, un climat de incredere, o perspectiva clara despre ruptura cu un sistem intemeiat pe minciuna (spunea candva Leszek Kolakowski ca “minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”). Daca vrem sa traim in adevar, daca vrem sa ne sustragem cercului vrajit al tuturor complicitatilor si oportunismelor, singura solutie o reprezinta rostirea cat se poate de clara, concisa si sintetica a faptului esential: comunismul a fost un despotism cu consecinte dezastruoase. Cultura politica a democratiilor postcomuniste nu are decat de castigat din condamnarea deschisa, de catre cea mai inalta instanta politica, a sistemului prabusit, nu insa si decedat, in decembrie 1989. In anumite situatii, indeosebi in sistemele postautoritare, claritatea morala este cheia succesului unei democratii. Sa ne gandim la statele din America Latina, unde nimeni nu ezita sa afirme ca dictaturile militare au fost momente tragice, soldate cu mii si mii de victime. Pentru ca un Jacques Chirac sa condamne regimul de la Vichy, din cate stiu, nu a fost nevoie sa se infiinteze o comisie speciala. Intr-o tara in care seful statului va declara ca sistemul comunist a fost unul abominabil, fondat pe teroare, manipulare si duplicitate, oamenii vor simti ca respira un aer mai curat. Nu vreau sa sune patetic, dar este un minimum datorat celor pieriti in lagare si inchisori, precum si celor ucisi in decembrie 1989.
Complicitati
De ce credeti ca nu s-a produs pana acum, la 15 ani de la rasturnarea violenta a comunismului, condamnarea regimului comunist din Romania? De ce, de pilda, Emil Constantinescu nu a condamnat comunismul?
Mai intai, a fost impostura ideologica a FSN. Neocomunistii au uzurpat discursul anticomunist. Amintiti-va de ianuarie 1990, de gesturile lui Iliescu si Roman, care se declarau democrati de cand lumea. S-a utilizat insa notiunea vaga de “totalitarism”, pentru a evita delimitari politice si morale lipsite de ruptura radicala cu acest trecut. Am scris, in mai 1990, in ziarul american Christian Science Monitor un articol pe aceasta tema. Lucrurile s-au prelungit in anii urmatori. S-au inchis ochii in privinta acelui “cancer al sufletelor” care a fost Securitatea (expresia apartine unui istoric francez si se refera la perioada ocupatiei naziste). S-a infiintat un Institut pentru Studierea Totalitarismului, care insa nu a izbutit sa devina ceea ce era si este inca atat de necesar in Romania: un centru de pastrare a memoriei in legatura cu teroarea comunista. Nu ma refer doar la teroarea politieneasca, ci si la aceea reprezentata de propaganda, cu eforturile sale diabolice de infantilizare si imbecilizare a cetatenilor. Citeam recent ca, in discutiile sale cu istoricul elvetian Pierre du Bois, unul din foarte putinii cercetatori cu care a acceptat sa stea de vorba dupa 1990, tarul ideologic al epocii Dej, Leonte Rautu, admitea, fara urma de regret, ca regimul comunist s-a facut vinovat de moartea catorva zeci de mii de oameni. Evident, au fost mult mai multi. Dar nu putem uita si ce s-a petrecut cu spiritul uman, actiunile sistematice de incorsetare si sterilizare a gandirii libere. Comunismul nu a fost condamnat explicit, pentru ca exista prea multe complicitati greu avuabile: legaturi de rudenie ale unor lideri pesedisti, biografii personale ale altora. Cand ai fost secretar al CC al PCR, nu-ti vine sa spui ca ai servit un sistem criminal.
In privinta lui Emil Constantinescu, cred ca a fost vorba de un alt timp istoric. Parea ca vremea decomunizarii trecuse (chiar si mie mi s-a parut ca era un discurs politic tot mai lipsit de magnetism). Pe de alta parte, in anturajul lui Emil Constantinescu s-au aflat Zoe Petre, Cristian Preda, Sorin Alexandrescu, Daniel Barbu (o scurta perioada si Marius Oprea), oameni pentru care dorinta de ruptura cu trecutul era neindoios un imperativ urgent. Emil Constantinescu a adoptat insa pozitia consensuala si a evitat sa-i confrunte pe urmasii nomenklaturii. Acum, la zece ani de la moartea lui Corneliu Coposu, un om de care am fost apropiat si pe care l-am respectat enorm, ma intreb ce s-ar fi intamplat daca el ar fi ramas in viata. Dar intram in zona contrafactualelor, deci pe un teritoriu al speculatiilor pure. Cum spuneam mai devreme, condamnarea comunismului nu este o chestiune de informatie ori documentare, ci una de vointa politica. Reiese ca, la acest capitol, d-l Constantinescu nu a dovedit grandoarea etica de care ar fi fost atata nevoie. Ma obstinez sa astept acest lucru de la Traian Basescu. Ma grabesc sa spun ca fundalul (background-ul biografic) nu este o ratiune pentru a ramane atasat de o doctrina si un sistem falimentare.
In ce ma priveste, am rupt cu comunismul pe baza unei decizii morale si intelectuale. Faptul ca parintii mei au fost ilegalisti nu m-a impiedicat sa vad aberatiile logice si sociologice implicate de aplicarea unui proiect utopic imbibat de cultul violentei si al unei revolutii cataclismice.
In absenta unei clarificari a trecutului, viata politica din Romania are de suferit. Ma gandesc intai de toate la partidele de stanga si centru-stanga. De ce stanga din Romania nu-si lamureste relatia cu trecutul comunist? Poate acum, ca se afla in opozitie?
Cred ca ne intalnim cu o chestiune de mai mare adancime – debilitatea teoretica si morala a stangii romanesti in genere. Nu ma refer acum la social-democratii prigoniti de comunisti. Stanga leninista din Romania nu a fost capabila sa genereze un proiect revizionist, asemanator cu cele din Ungaria si Polonia. Nu a existat la noi un Kolakowski. Ion Ianosi, Pavel Campeanu, Niculae Bellu si Henri Wald sunt nume respectabile, insa acesti ganditori nu au generat opere critice comparabile ce cele ale unor Agnes Heller, Ferenc Feher, Karel Kosik ori Kolakowski. Nu au avut taria sa intre in opozitie directa si fatisa cu sistemul. Nu-i judec, doar constat. Ion Iliescu ar fi avut datele sa coaguleze in jurul sau, mai ales la inceputul anilor ‘70, un minim nucleu revizionist. Nu a fost sa fie (am incercat sa aflu cauzele acestei situatii in mult-disputatul volum Marele soc). Valter Roman a publicat colectia Idei contemporane, dar nu s-a angajat intr-o critica a socialismului politist.
Precaritatea marxismului romanesc, imbratisarea sovinismului ca doctrina quasi-oficiala dupa 1964, sinteza de stalinism si fascism din perioada ultima a lui Nicolae Ceausescu sunt teme cu care stanga actuala trebuie sa se confrunte. Ceea ce este socant in Romania tine de faptul ca nimeni nu a venit sa spuna: “imi pare rau” (o exceptie este Cornel Burtica). Avem justificari si rationalizari cu carul, dar cainta ramane marfa rara. In absenta caintei, ideea amnistiei (sustinuta candva de Adam Michnik) imi pare ca propune o iluzie drept forma de terapie.
Poate ca Mircea Geoana va intelege importanta ca tocmai PSD-ul sa fie partidul care sa-si asume trecutul si sa anunte ceea ce cu totii asteptam: despartirea de trecutul comunist de care este legat prin mii si mii de fire. Poate ca vechiul meu prieten si fost coleg la sociologie, Alin Teodorescu, va citi aceste randuri si va initia acel gen de operatiune de purificare a sufletului pesedist (ceea ce numim in engleza soul-searching).
Decomunizarea nu poate fi doar actiunea lui Traian Basescu ori a Aliantei D.A. Ea trebuie sa fie un demers national. D-l Basescu insa il poate stimula, prin acea declaratie despre care vorbeam mai devreme.
Sa nu uit – intr-un articol publicat acum cateva saptamani, d-l Vasile Dancu sustinea ca, in Romania, comunismul a fost doar o pojghita superficiala si in fond nesemnificativa peste un organism social care si-a urmat propriul drum. A cere condamnarea sa ar insemna sa ne luptam cu morile de vant. Nu a existat comunism real in Romania, sustine sociologul clujean. PCR a fost aproape o fictiune. Ma tem ca lucrurile stau complet diferit: comunismul romanesc a devenit parte organica a vietii umane, a construit institutii si a deturnat milioane de destine. A desfigurat cultura romaneasca si a generat comportamente si mentalitati de care incercam sa ne debarasam de mai bine de 15 ani. S-a nascut in Romania o cultura politica comunista. Lichidarea ei ramane inca, in multe privinte, mai ales psiho-morale, un deziderat.
Stanga din Occident si comunismul
Recunoasterea Holocaustului din Romania s-a facut mai mult la presiunile Occidentului. De ce credeti ca nu s-au facut presiuni si pentru condamnarea comunismului?
Cred ca este nevoie sa intelegem un fapt simplu, dar adeseori pierdut din vedere: Occidentul se bazeaza intelectual, in multe privinte, pe amintirea coalitiei antifasciste. URSS, in anii celui de-al II-lea razboi mondial, a fost aliata democratiilor anglo-saxone. Apoi, Holocaustul a avut loc in Europa Centrala si de Est, nu in zonele indepartate din Siberia si Asia Centrala. Perceptia vestica despre Holocaust este cea a unui genocid petrecut in chiar inima civilizatiei liberal-burgheze. De aici si elementele de culpabilitate care sunt subliniate cu atata tarie, nu doar in discursul Scolii de la Frankfurt, dar si in scrierile unor Camus, Jaspers, Ricoeur. Crimele comunismului sunt, pe de alta parte, rezultatul unei patologii a universalismului, spre a relua sintagma lui François Furet. Este mult mai dificil pentru spiritul liberal vestic sa puna sub acuzare ceea ce Pierre Hassner a numit “un produs deraiat al Luminilor”. Nu vreau insa sa se creada ca Occidentul, in ansamblu, a fost insensibil la calvarul populatiilor supuse sovietismului. A existat Congresul pentru Libertatea Culturii, au existat vocile unor Raymond Aron, Koestler, Orwell, Zbigniew Brzezinski, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Ghita Ionescu, intelectualii new-yorkezi antistalinisti (Sidney Hook, Philip Rahv, Dwight Macdonald, Edmund Wilson).
Radio Europa Libera a fost o expresie a convingerii ca se poate lupta impotriva comunismului. Alain Besançon a explicat exemplar, dupa parerea mea, contrastul dintre hipermnezia legata de genocidul hitlerist si amnezia in ce priveste atrocitatile comuniste. Exista ceva in Holocaust care sfideaza insasi puterea noastra de intelegere, acel punct abisal care aboleste tot ce ne-am inchipuit a fi umanitatea din noi. In egala masura, este limpede ca o hegemonie culturala exercitata timp de decenii de stanga pro-sovietica a facut extrem de anevoioasa demascarea si denuntarea crimelor regimurilor de tip bolsevic. In ce ma priveste, ma situez de partea lui Vasili Grossman si sustin ca ambele crime in masa inspirate de proiecte ideologice nihilist-demonice trebuie condamnate fara nici o rezerva, definitiv si irevocabil.
Stanga din Occident este atat de influenta incat poate sa amane o analiza critica, un bilant al comunismului?
Stanga occidentala este mult mai putin omogena decat se crede. Exista stanga antiautoritara, gen Cornelius Castoriadis si Claude Lefort, pentru care condamnarea comunismului nu a fost vreodata o problema, ba chiar dimpotriva. Cititi colectia revistei Socialisme ou barbarie si veti constata ca acest filon libertar, antitotalitar a existat, chiar daca marginal si calomniat de birocratii partidului comunist francez si acolitii lor. Sa nu uitam apoi ca Lenin a scris cel mai veninos pamflet al vietii sale, sub titlul Revolutia proletara si renegatul Kautsky.
Intr-adevar, Kautsky a fost printre primii care au condamnat delirantul plan bolsevic de a distruge orice urma de legalitate traditionala si de a impune dictatura partidului unic. Tot lui Kautsky i-a raspuns si Trotsky in lucrarea Terorism si comunism, manifest al imoralismului absolut al bolsevismului triumfator. Nu as uita nici victimele de stanga ale bolsevicilor, intre care anarhistii, socialist-revolutionarii (o esera, Dora Kaplan, a tras in Lenin in 1918) si mensevicii.
Nu neg insa ca o anumita stanga foarte influenta se hraneste in continuare din mituri anticapitaliste, detesta globalizarea si jubileaza la ora noului (insa atat de vechiul) antiimperialism. De aici si simpatia pentru un personaj isteroid-burlesc, succesorul probabil al lui Castro pe post de tribun al “revolutiei mondiale”, adica liderul populist venezuelean Hugo Chavez.
Cred totusi ca analiza critica a comunismului se intreprinde chiar sub ochii nostri. Orice ar face o stanga demodata si resentimentara, iata, avem acum colectiile de documente publicate de Yale University Press (The Annals of Communism), memoriile atator victime, analize riguroase a ceea ce a fost comunismul. Avem cartile unor Martin Malia, Anne Applebaum, Robert Conquest, ca sa nu mai vorbesc de lucrarile scrise de istoricii si politologii anticomunisti din fostul bloc sovietic. Orice persoana dornica sa se documenteze poate azi trage concluzii necrutatoare privind acest experiment neferice. Este insa nevoie de analize intelectuale rafinate care sa stabileasca legaturile greu sesizabile dintre “the coasts” and “the costs” of Utopia. Este ceea ce a facut Leszek Kolakowski in a sa indepasibila trilogie consacrata istoriei marxismului. Pe scurt, condamnarea comunismului poate fi bruiata, nu insa impiedicata.
Nu cumva atitudinea necritica fata de comunism a unor medii influente din Occident a favorizat amnezia liderilor de la Bucuresti, din ultimii 15 ani, pentru trecutul recent al Romaniei?
Este bine ca atingeti acest subiect. Sa nu uitam ca la sfarsitul anilor ‘70, Partidul Social-Democrat din RFG a semnat un plan de conlucrare ideologica cu Partidul Socialist Unit din Germania, unul dintre cele mai indarjite “detasamente” ale comunismului mondial. In 1968, generalul de Gaulle se referea la invazia Cehoslovaciei de catre tancurile Pactului de la Varsovia drept “une querelle de famille”. De-a lungul timpului, nu putini lideri vestici au acceptat sa participe la “respectabilizarea” briganzilor totalitari. S-a produs o capotare a constiintei morale, iar a recunoaste acest lucru acum revine la a te angaja intr-un devastator proces al unor tragice iluzii. Dezinformarea kaghebista (ori securista) a jucat si ea un rol important in acest intristator joc al demisiilor etice. Disidenti celebri precum Saharov, Soljenitin, Maximov, Bukovski, Goma, Havel, Michnik, Kis, chiar Djilas au fost calomniati in fel si chip, urmarindu-se, cu perfida abilitate, delegitimarea actiunii lor. Multi lideri occidentali au defilat in compania “diavolului” si nu sunt dispusi sa incurajeze atat de necesarul exorcism istoric, in absenta caruia aceste societati sunt sortite sa ramana lipsite de o constiinta istorica autentica.
Lustratie
Condamnarea comunismului n-ar trebui urmata de o lege a lustratiei?
Legea lustratiei a fost si ramane suprema angoasa a nomenklaturistilor de ieri si azi. Sa nu uitam cat de mult au detestat ei, de-a lungul anilor, atacul lui Milovan Djilas impotriva “noii clase”. La noi, reactia nomenklaturii ranite, insa nu lichidate, a luat forma reactiei furibunde, in 1990 si dupa aceea, impotriva Proclamatiei de la Timisoara, pe care am numit-o, si ma mentin pe aceasta pozitie, adevarata “Carta a Revolutiei Romane”. In absenta unui cadru legal al decomunizarii, ne intalnim cu actiuni improvizate, cu forme de ultragiu individual, dar nu cu un demers sistematic al purificarii morale. Se instaureaza voluptatea uitarii. Cata vreme lustratia este privita drept “revansa”, pot inflori formele otravite ale nostalgiilor populist-autoritare. In Romania, nici macar sicofantii de varf, creatorii unui cult desantat al personalitatii, delatorii demascati public nu au fost sub nici o forma pedepsiti. Dimpotriva, cu sprijinul premierului fesenist din epoca, a putut aparea saptamanalul Romania Mare, organ al reactiunii comunist-nationaliste de tipul Sutanelor Negre (ma astept sa urmeze un nou sir de atacuri contra mea in aceasta imunda publicatie dupa aparitia acestui interviu). Nimic din ceea ce a fost eroic in traditia rezistentei anticomuniste nu a ramas neterfelit in paginile respectivei fituici. Poate este prea tarziu sa reluam actiunea lui Ticu Dumitrescu, poate este naiv. Nu stiu, dar ceea ce sunt sigur este ca, fara o dezbatere despre eroi si calai, fara o abordare deschisa a ceea ce s-a petrecut cu noi si cu sufletele noastre vreme de patru decenii, nu vom putea iesi din acest univers pervers al unei false culpabilitati generale. Au existat vinovati si ei pot si trebuie sa fie numiti. Sunt de acord, asadar, cu Adrian Cioroianu si colegii sai care propun o lege a lustratiei. Fie si numai pentru ca o asemenea discutie ii va face poate sa roseasca pe cei care si-au batut joc in chip infam de vietile atator milioane de oameni. Iar daca ei nu vor rosi, poate ca macar copiii lor o vor face.
Nu cumva condamnarea comunismului, fara o lege a lustratiei, ii va absolvi de vina pe unii oameni si va arunca intreaga raspundere asupra statului, o entitate abstracta?
Cadrul legal al decomunizarii ramane evident o perfect legitima revendicare si asteptare din partea societatii civile si a unor forte politice intr-adevar dornice sa rupa cu mostenirile leniniste (spre a relua termenul lui Ken Jowitt). O lege a lustratiei, chiar daca intarziata peste masura, are acum sansa sa tina seama de experienta acumulata in alte state foste comuniste si sa evite capcanele unui radicalism lipsit de criterii istorice veritabile. In conditiile in care o asemenea lege ar fi adoptata de parlament, cred ca s-ar mai tempera insolenta fostilor aparatciki, desi mi-e teama ca pentru personaje gen Cozmanca jena este un sentiment necunoscut. Am scris in 1990 un eseu in care spuneam ca in Romania s-a trecut mai repede decat in orice alta tara de la starea de gratie la starea de greata. Un rol important l-au jucat fasciile mineresti, invitate de cei ce conduceau Romania atunci sa dezlantuie pogromul impotriva nucleelor societatii civile si a partidelor istorice. Mi se pare astfel o ironie a sortii faptul ca astazi, in octombrie 2005, Cozmin Gusa ii daruieste lui Miron Cozma, in timpul vizitei la penitenciarul Rahova, cartea mea Stalinism pentru eternitate. Nu am vorbit cu Cozmin intre timp, insa banuiesc ca intentia a fost de a-l lamuri pe instigatorul mineriadelor cine sunt cei pe care i-a servit cu macabru zel. Sa speram ca Miron Cozma va gasi ragazul unei autentice reculegeri si energia sufleteasca a caintei. In ce ma priveste, nu voi uita niciodata clipele de teroare din 13-15 iunie, cand m-am aflat la Bucuresti. Am scris dupa aceea un articol extrem de dur, aparut in The New Republic sub titlul Omagiu Golaniei. Voi scrie insa despre aceste momente intr-un viitor articol in Cotidianul.
Sechestrat ori, mai exact spus, confiscat de comunisti, statul roman a fost factorul institutional care a operat timp de patru decenii pentru perpetuarea dictaturii. Militia, granicerii, vamesii, procuratura, Securitatea au fost componentele acestui regat al injustitiei. Era de fapt un fals stat roman. Pe de alta parte, mantuirea fara ispasire nu este posibila. O asemenea condamnare a comunismului devine deci o treapta redemptiva. Este un “mit” politic vital fara de care vom pluti in continuare in negura falsificarilor si mistificarilor. Decomunizarea prin justitie nu inseamna ca nu vom continua lustratia morala prin cunoastere istorica. Am mai spus-o: este cazul ca vinovatiile individuale sa fie stabilite fara intarziere. Tortionarii si delatorii, activistii, care ne-au otravit vietile cu a lor propaganda innebunitoare, stridenta, sufocanta, trebuie sa stie ca nu pot beneficia de valul uitarii.
Nu e nevoie de o comisie
Care sunt pasii pe care credeti ca ar trebui sa-i faca presedintele Basescu pentru a condamna regimul comunist? Sa infiinteze o comisie, dupa modelul Comisiei Wiesel? Cine sa faca parte din acea comisie?
Am scris acum cateva luni un articol in Jurnalul National, intitulat Presedintele Basescu si problema comunismului. Reiau aici ideea centrala. O comisie gen Comisia Wiesel ar avea nevoie de o persoana cu autoritatea morala a lui Elie Wiesel pe post de presedinte. Se gandeste d-l Basescu sa invite un fost disident, sa zicem pe Paul Goma ori pe Doina Cornea, sa prezideze o asemenea comisie? Personal nu cred ca fostii disidenti si aceia dintre noi care am scris in publicatiile exilului anticomunist simt nevoia unei asemenea confirmari a unor adevaruri strigatoare la cer. Cititi scrierile doamnei Cornea si veti vedea ca distinsa disidenta nu a avut vreo indoiala privind natura inumana a sistemului. Nu-mi pot imagina fie si o secunda ca presedintele actual al Romaniei a uitat de ce s-au rasculat romanii in decembrie 1989.
Nu sunt impotriva unei asemenea comisii, dar nu vad de ce este nevoie sa asteptam un rezultat in fond previzibil pentru a spune transant ce trebuie spus: statul roman condamna ideologia si practica sistemului comunist asa cum a functionat acesta in Romania intre momentul acapararii puterii de catre PCR si prabusirea din decembrie 1989. O asemenea comisie ar trebui sa includa istorici, sociologi, filosofi, politologi, economisti, fosti disidenti, intelectuali publici. Ar fi desigur aberant ca din comisie sa faca parte fosti activisti platiti ai PCR. Pe de alta parte, asemenea comisii mamut risca sa produca documente interminabile pe care le vor citi prea putini. Ar fi poate mai rational si mai putin costisitor sa se comande un studiu sintetic unei institutii precum Institutul Roman de Istorie Recenta. Riscand sa ma repet, o spun din nou: avem la ora actuala toate datele necesare pentru ca statul roman sa deplanga public, prin vocea presedintelui Basescu, barbaria totalitarismului comunist.
Ati vorbit despre necesitatea infiintarii unui institut al comunismului. Care ar fi rostul lui?
Am vorbit despre urgenta necesitate de a infiinta un Muzeu al Terorii Comuniste in Romania. Este pur si simplu scandalos ca la 15 ani de la naruirea acelui sistem nu avem un asemenea loc de memorie menit sa mentina vie amintirea victimelor si a martirilor. Un asemenea muzeu ar fi acel memento de care avem nevoie pentru ca un asemenea experiment tragic, soldat cu sute de mii de victime (probabil peste un milion), sa nu se mai repete. Imi imaginez sali legate de politia politica, de sinistrele verificari de cadre, de ingenuncherea spiritului prin propaganda, masluirea nerusinata a istoriei nationale. Am vedea chipurile politrucilor si tortionarilor care au servit cu morbida pasiune sistemul. Ma gandesc la o sala consacrata ideii comuniste, cu chipurile celor care, crezand ca fericesc umanitatea, au condamnat-o, vorba lui Kolakowski, la sclavie universala.
In plus, un Institut National pentru Studierea Comunismului ar fi exact cadrul academic in care s-ar desfasura cercetari si dezbateri menite sa lumineze mecanismele instaurarii, functionarii si reproducerii sistemului. Am propus constituirea unui asemenea institut in 1997, cand am lansat la Bucuresti, in prezenta unor inalte oficialitati ale epocii, Reinventarea politicului: se pare ca am vorbit in van. Altele erau prioritatile epocii. Poate ca sfetnicii actualului presedinte vor apleca urechea la aceste propuneri si se va intampla acum ceea ce ar fi fost normal sa se intample de-a lungul acestor spasmodici ani ai tranzitiei. Ceea ce mi-a dat mari sperante a fost faptul ca la diversele lansari, in 2005, ale Stalinismului pentru eternitate au participat sute de tineri. Primesc nenumarate mesaje din tara legate de chestiunea comunista. Exista o imensa sete de adevar in Romania de astazi si ar fi un mare pacat sa nu-i raspundem cum se cuvine. La Boston, la Muzeul de Arta, se afla tabloul lui Gauguin Cine suntem, de unde venim, incotro mergem?. Identitatea noastra este una apocrifa, vaduvita de sens, daca nu suntem capabili sa raspundem la aceste intrebari.
Daca despre Holocaust nu se stia mai nimic, iar infiintarea unei comisii avea ratiunea ei, despre comunism s-a publicat enorm in acesti 15 ani. Traian Basescu n-ar mai fi trebuit sa aiba nevoie de un raport de sute si sute de pagini pentru a condamna comunismul. Nu cumva este o cursa intinsa societatii civile, care se zbate ca sa obtina de la presedintele Basescu condamnarea comunismului?
Sa-i acordam domnului Basescu creditul pe care il merita. Eu cred ca domnia sa incearca sa propuna o solutie care sa multumeasca pe toata lumea. Stie insa foarte bine, politician de forta cum este, ca acest lucru este imposibil. Niciodata nu-i va convinge pe komsomolistii locali si pe cei pe care nu-i putem numi, pe urmele lui Daniel Cohn-Bendit, decat “vielles crapules staliniennes” (vechi canalii staliniste), ca regimul in care ei si rudele lor au prosperat a fost unul al crimei abjecte si marsaviei generalizate. Vechea si tanara garda sunt unite prin sentimente si resentimente comune. Stiti bine, am sustinut mereu ideea dialogului, ceea ce nu inseamna ca sunt orb sau surd. Nu pot deci incheia aceasta discutie fara sa reiau sfasietoarea reflectie a lui Vasili Grossman: “Cine a inventat acest cuvant «chiabur» (kulak)? A fost intr-adevar Lenin? La ce torturi oribile au fost supusi! Pentru a-i masacra era necesar sa se proclame ca chiaburii nu sunt fiinte umane. Tot asa cum germanii au proclamat ca evreii nu sunt fiinte umane. Insa aceasta este o minciuna. Ei sunt fiinte umane! Sunt oameni! Aceasta este concluzia mea finala. Sunt cu totii fiinte umane!”. O concluzie care nu a avut si nu are nevoie de raportul vreunei comisii.
Interviu realizat de Armand Gosu