La unul dintre semafoarele din zona Unirii am vazut doua zile la rand aceeasi scena: un baiat de 7-8 ani imbracat intr-o pijama merge descult de la o masina la alta cersind. Are un mic animal in brate. Ploua rece, o ploaie de inceput abrupt de toamna.
Imi amintesc de cei care stateau pe gardul scolii mele. Eram prin clasa a VI-a sau aVII-a. Ii vedeam pe geam in pauze. Erau mai mari decat noi, mereu aceiasi, mereu scuipand seminte. Le stiam poreclele. Ne furau banii – nu tuturor, pentru ca unii „se aveau bine cu ei” – mai ales cand ieseam de la ore. Daca intr-o zi nu aveai ce sa le dai, cu toate ca stiau ca in general ai, daca le raspundeai sau pur si simplu daca aveau chef sa se dea tari, te loveau sau te umileau. De asemenea, daca spuneai ca nu ai bani, riscai sa te lovesti de expresia lor favorita: „Pe cautatea si pe luatea?”
Imi amintesc de ea. Era, cum se spune cu destula rautate ”ciudata clasei”. Avea un soi de deviatie mistica, se zvonea ca are halucinatii, nu vorbea aproape niciodata, invata foarte prost si radea fara motiv. Eu nu am vorbit mai mult de doua fraze cu ea in tot liceul si nu numai pentru ca aveam prea putina personalitate pentru a-mi asuma – sau confirma – statutul de ciudat pe care il implica orice apropiere de ea (ca doar stiti si voi cum e in turma). Mai era un lucru: ma intrista sa intru chiar si un pas in trista si lipsita de speranta lume a ei. Imi amintesc o zi de iarna dintr-a X-a. Era ultima ora si profesorul intarzia. Afara se intunecase. Galagie, glume, flirturi, mai toate obosite, pentru trecerea timpului. Privind de la un capat la altul al clasei, vad cum niste fete i-au inconjurat banca. Se distrau. Una dintre ele arunca cu zapada in ea si, cuprinsa de un ras puternic, spune: „Ningeee!”. Ea sta nemiscata in banca ei, cu capul plecat, cu zapada in par si pe gat.
Pe langa crucile din Piata Universitatii trec mii de oameni zilnic. Cati le simt, oare? Un amic, om cu mari pretentii, spunea odata ca Iliescu este un bun politician pentru ca altfel nu ar fi fost atatia ani presedinte. Obiectivitatea in fata minciunii ne omoara spiritul. Cand Iliescu scoate inca o carte despre evolutia societatii spre capitalism sau despre revolutia pura (a carei la fel de pura emanatie se considera) exista totdeauna oameni care se ingramadesc pentru a obtine un autograf. Poate ca un roman din 50 stie cine a fost Calin Nemes sau Elisabeta Rizea. In schimb, cand Iliescu va muri osanalele nu vor conteni. Cei omorati nu au nume, sunt doar cifre amintite in a treia sau a patra stire din jurnalele din fiecare decembrie. Se vorbeste despre ei ca despre victimele unei calamitati, ca despe ucisi fara ucigasi, in stilul stravechiului principiu ”asa a fost sa fie”.
Cand eram mic cunosteam un baiat care locuia intr-o singura camera cu cele doua surori ale sale, cu bunica si cu tatal sau, mare betiv. Cand bea isi pierdea de tot mintile. Isi batea copiii; isi batea mama. Imi amintesc cum atunci cand cei trei frati isi spuneau „Vine taticul!”, panica atingea un prag pe care rar mi-a mai fost dat sa-l simt.
Ani de zile in fata blocului meu s-a construit o biserica. Cand era aproape gata, am vrut sa intru si ochii mi s-au oprit asupra unui anunt care statea langa usa. Iata ce scria: „Nu incurajati cersetoria in incinta bisericii!”. Dincolo de orice aprecieri administrative, a scrie asa ceva pe ceea ce se numeste „Lacas al Domnului”, acelasi Domn al carui Fiu ne invata sa dam haina de pe noi celui nevoias, mi-a amintit ca nedreptatea si mojicia acestei lumi isi pot gasi locul oriunde sunt oameni, inclusiv in biserica. Am inteles ca ceea ce sta in spatele cuvintelor din anunt este un rationament teribil de omenesc: „Sigur, dragi credinciosi, ca toti suntem egali in fata Domnului, dar asta nu inseamna ca avem drepturi egale. De exemplu, in Lacasul Domnului sunt bineveniti doar aceia care nu se gasesc la periferia societatii. Parazitii societatii sunt si parazitii bisericii! Nu uitati, totusi, ca suntem o institutie. Normalitatea si bunul simt al societatii se suprapun peste cele ale bisericii. Veniti asadar sa ne rugam, dar doar noi, cei care am reusit in viata!”.
Voi, cei care va ascundeti invidia, complexele, resentimentele si rautatea in spatele unor „adevaruri general valabile” de genul „cel mai bun invinge”, voi, cei care considerati ca sunt doar texte sau „gargara sentimentalista” cele povestite mai sus, voi, cei pentru care a empatiza inseamna a fi naiv si a da un ban unui cersetor inseamna a fi fraier, sunteti cu totii membrii categoriei majoritare de oameni, omogena, eterna si autosuficenta: cea a tristilor idioti.
Mihnea Cristescu, publicatia online Sub stele ( http://www.substele.ro )