ACUM.TV

Frica de-a nu te pierde

Ştiu că fiecare doarme cum îi aşterne
Dumnezeu,
dar ca să fiu sigur că n-o voi rata,
mi-am ascuns moartea în creierul lacom
precum o clepsidră carnivoră.
În fiecare noapte, medicul de gardă
o torturează,
ţinînd-o în viaţă cu picătura chinezească
a unei perfuzii.

În schimbul fiecărei guri de oxigen,
vomit cîte un cuvînt de adoraţie.
La intervale egale de timp,
cutremurîndu-se de silă,
carnea mea naşte monştri,
pe care creierul i-a conceput,
iubindu-se cu Hieronymus Bosch.
Dimineaţa, după ce mă împinge
afară din vis, sîngele uită de mine
ca de-un ţesut necrozat.
Acum, în loc de sînge, prin artere
îmi curge doar frica
de-a nu te pierde.

Va fi linişte, va fi pace

În timp ce mormîntul lui Mihai Gălăţanu
se sapă singur,
pe-al meu îl vor săpa reprezentanţii
firmei Fane & fiii SRL,
tartorii din cimitirul Roboaica.
După aceea, va fi linişte,
va fi pace…

Provizii de întuneric (1)

Pentru a mă obişnui cu moartea,
noapte de noapte, pe ascuns,
îmi fac imense provizii
de întuneric.
Apoi, adorm liniştit, aşteptînd-o
cu mîinile împreunate
pe piept.

Ca să îmi prelungeşti agonia,
tu îmi arăţi un mormînt gol,
dar mereu îmi ascunzi
chipul morţii
şi numele celui ales
de ea.

Muzeul senzaţiilor de ceară

După ce, ani de-a rîndul, am hrănit
cu lecitină
amintirea că te-am iubit,
acum, încerc să mă apăr de tine
uitîndu-te.
Sînt un vicios donator de organe,
gol pe dinăuntru ca o piramidă
din care au furat
mumia.
Mi-a mai rămas, nefolositor,
doar sufletul.
Cu el şterg zilnic praful
în muzeul pustiu al senzaţiilor mele
de ceară.

Festivalul berii

Ca un semn al libertăţii
de expresie,
numărul celor care urinează
pe ziduri
îl întrece pe cel al privitorilor,
care scandează isterizaţi,
cu mîinile ridicate
în semn de victorie:
Tînăr vreau mereu să fiu…

De sus, din ceruri, Dumnezeu
îşi contemplă opera.
În ultima vreme, în secret,
el recrutează contabili
pentru numărătoarea
finală.

Să nu mai fiu singur

“- Cine are vene să şi le-ascundă!
În noaptea asta să le ţină departe de ace!”
predicam eu în pustiul cartierului Katanga.
Tovarşii mei aveau urechile înfundate cu ceară;
pluteau în derivă, legaţi de catarg,
îndrăgostiţi de conducta fierbinte
din subsolul blocului 127C.

Afară, lumea se bătea pentru tricourile
şi banii aruncaţi de finanţatorul Dinel.
Înăuntru, nu mai erau locuri.
Tot ce fusese de trăit se trăise
în lipsa noastră.

Cît timp am zăcut pe trotuar, terfelit ca o zdreanţă,
în calea trecătorilor scîrbiţi,
am blestemat lichiorul Arctic şi lipsa de idealuri.
Nici Dumnezeu, nici cei de la Spitalul Judeţean
n-au trimis salvarea.
Precum în cer, aşa şi pe pămînt.

A trebuit să vomit de trei ori pînă să-mi crească
gheare de vultur.
Cu ele mă agăţ de trupul umflat al înecatului
care pluteşte spre ceruri,
al dirijabilului încolăcit printre alge;
cu ele scobesc şi scot sînge din rana ficatului
numai să-i impresionez că încă sînt viu,
să-i conving să nu treacă mai departe
fără să mă scuipe
(poate şi scuipatul e o formă de iubire),
să-i ţin aproape, să-mi ţină de cald în noaptea asta.
Să nu mai fiu singur.

Acest articol a fost publicat joi, 13 aprilie 2006 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.