Ultima vrăjitoare a rămas agăţată
Printre crengile ţepoase
Ale prunului de lângă casă.
Poalele negre ale mantiei din mătase
Atârnau sfâşiate
Iar printre frunzele rare, uscate,
Stafiei i se vedeau dinţii ca din vată.
Câinii au început să urle lupeşte.
Pisicile, mici vrăjitoare şi ele,
Se învârteau de zor ca nişte mirese
Miorlăind prietenoase.
Copiii, pe la ferestre,
Cu nasurile lipite de sticla rece,
Sughiţau de uimire.
Cei mai mici, în spate, puneau palma la frunte
Să nu se deoache.
În lumina slabă a serii de Halloween
Tata a ieşit în curte curajos,
Drept la prunul sălbatic.
A apucat stafia de urechi
Şi a trântit-o pe iarbă în faţă.
Arătarea nu mai avea nici oase.
Doar ochii îi străluceau palid
Ca două mărgele vechi.
„Băi, nu era nici o stafie.
L-a jupuit tata azi dimineaţă
Pe măgarul Gherase.”
Dan David, Los Angeles, 10-31-2004.