Se dedică realizatorilor filmului
“Moartea domnului Lăzărescu”
Ionescu
Unii oameni trăiesc fără să deranjeze pe nimeni
şi după ce mor nu mai ştie nimeni cine au fost.
Li se măsoară cu atenţie CRANIUL,
li se verifică DINŢII cu fişa de la stomatolog.
Sunt descompuşi în segmente minuscule,
pe care se fac analize bizare,
descompunerea FIEREI, a SÎNGELUI,
separarea globulelor roşii de globulele albe…
Cum ar fi o analiză a STOMACULUI ?
Un raport parafat în care să scrie:
Am găsit două linguri de mălai şi-un sfert de biftec,
poate şi ceva maioneză.
După toate aceste concluzii
noi credem sincer că îl chema Ionescu.
Dispunerea în ‘V’ a FIBRELOR MUSCULARE
ne arată clar că locuia la etajul trei.
Acolo, el suferea de o boală de INIMĂ
ceea ce înseamnă că nu îl înţelegea nimeni
(sau că nu se înţelegea nimeni cu el).
Totuşi, exista cineva ori ceva
care îi lustruia din cînd în cînd, PERONEUL
-la TIBIE nu sunt semne că ar fi ajuns.
Probabil, un animal mic, de casă,
nu foarte periculos dar îndemînatic.
De exemplu, o pisică vărgată.
Dejun pe divanul albastru
Hai să-ţi arăt garsoniera mea, de la fereastra ei se vede dimineaţa, oceanul,
iar, la prînz, Marea Caspică sau chiar Marea Mediterană,
în mijlocul sufrageriei am un acvariu pătrat, din care ies doi crocodili, la comandă,
de telecomandă nu mai vreau să-ţi vorbesc, mi-a adus-o un prieten din State,
are multe butoane verzi şi albastre- orice-ai face nu poţi să te plictiseşti-,
poţi să stai rezemată pe-o dungă, de divanul albastru,
poţi să încerci să-mi pozezi, nu mă supăr, deşi n-am talent la desen,
dar ce are a face desenul cu poezia,
la urma urmei, artele sunt toate surori şi eu mi-aş fi dorit o soră ca tine
deşi mama a vrut băieţi care s-o sprijine la bătrîneţe,
dacă ar fi ştiut cît voi fi eu de practic cred că s-ar fi mulţumit cu o fată cu simţul răspunderii
sau măcar cu un soţ mai puţin boem,
toată lumea ştia cît era taică-meu de boem cînd venea de la cîrciumă
şi urla la ea să îi facă imediat cartofi prăjiţi că altfel o ia dracu’
deşi dracu’ l-a luat pînă la urmă pe el, mama nu a uitat niciodată,
am încercat eu să îi scriu poezii dar era prea tîrziu,
nu îi mai păsa de nimic, nu mai cerea nimic de la viaţă,
cînd am bani îi mai trimit un colet, spunea el, iar ea nu ştia ce să creadă.
Diferenţă de caracter
Ea trecea uşor ca printr-un perete de sticlă,
fără să lase vreo urmă deasupra sau dedesubt,
nimeni nu-i simţea respiraţia, nu-i putea descifra
sensurile trecerii dintr-o lume într-alta,
de la sfîrşit către început.
El, în schimb, avea o sensibilitate aparte
pentru numerele 114, 253 şi 105,
poate un pic şi pentru numărul 57
-deşi 57 a fost tare demult-
o experienţă teribilă, vastă,
mai vastă decît un parc de autobuze,
cu tot cu liniile expres,
plus comunele din împrejurimi;
oricum, el socotea toate distanţele în centimetri
aşa că ar fi putut face urgent înconjurul lumii
şi încă îi rămîneau doi centimetri surplus.
Poezii publicate în volumul Ciobul de sticlă şi Ionescu, Editura LiterNet, 2004
www.editura.liternet.ro – redactor Radu Ilarion Munteanu, editor Dora Ionescu