ACUM.TV

(partea VII) Dilema europeana

In cele ce urmeaza ne vom opri la citeva considerente legate de problemele si pozitia unor puteri regionale in perspectiva invadarii Iraqului de catre Statele Unite.

Fiecare natiune avea problema ei specifica. In cazul Rusiei era petrolul. Rusia devenise unul din cei mai mari exportatori de energie deci aveau mare nevoie ca pretul petrolului sa fie mentinut la un nivel ridicat. In consecinta, pentru Rusia era vital ca petrolul irakian sa NU fie pe piete in cantitati prea mari, in ciuda faptului ca aveau citeva proiecte economice in derulare in Iraq. Ceea ce ingrijora pe rusi erau consecintele conflictului dintre USA si Arabia Saudita si anume posibilitatea ca americanii sa incerce sa sufoce industria petroliera saudita prin pomparea masiva de petrol iraqian pe piata mondiala. Daca productia Iraqului ar fi sporit in acest mod, pretul petrolului ar fi scazut dramatic insa Arabia Saudita nu ar fi fost singura victima. Economia Rusiei ar fi fost afectata in mod serios. De aceea Rusia nu avea nici un interes in ocuparea Iraqului de catre USA mai ales ca deja vedeau americani peste toata Asia Centrala. Pe scurt, Rusia nu dorea ca Statele Unite sa controleze Orientul Mijlociu.

China era mai degraba preocupata de balanta generala de putere decit de dominatia americana asupra Orientului Mijlociu. Statele Unite si China avusesera deja o disputa dura chiar inainte de 11 Septembrie cind chinezii au fortat un avion american de spionaj electronic sa aterizeze in insula Hainan. Rumsfeld chiar declarase cu citeva zile inainte ca USA isi va reorienta politica externa in Pacific pentru a contracara eforturile hegemonice ale Chinei in regiune. Iar aceasta insemna exact ultimul lucru de care China avea nevoie.
In aceasta privinta, 11 Septembrie venise ca o usurare pentru China din moment ce a determinat Statele Unite sa-si concentreze atentia in cu totul alta directie. De altfel, China avea ea insesi probleme cu Islamul in provincia Xinjiang, unde insurgentii musulmani declansasera o rebeliune si aveau loc atacuri izolate cu bombe. Era normal pentru China sa slabeasca pozitiile islamiste dar in acelasi timp nu dorea ca americanii sa domine frontiera sa vestica. Oricit de “bine venit” a fost 11 Septembrie, Beijingul a inteles totusi ca o victorie americana asupra Al Qaeda va sfarsi prin a lasa China extrem de vulnerabila in fata Statelor Unite.

Dar cea mai interesanta a fost pozitia Frantei. Inca de pe vremea lui Charles de Gaulle, Franta s-a confruntat cu diminuarea pozitiei sale in lume si a vazut ridicarea Statelor Unite de dupa Razboiul Rece ca pe o amenintare directa a interesului sau national (strategic si economic) in Orientul Mijlociu. In acelasi timp Franta si-a dat seama ca nu se poate opune Statelor Unite decit prin crearea unei coalitii. Strategia sa avea doua componente: Europa va deveni contraponderea USA. Iar Franta in colaborare cu o Germanie subordonata psihologic va conduce Europa.
Intentia USA de a invada Iraqul a fost vazuta la Paris atit ca o amenintare dar si ca o ocazie unica. Amenintarea consta in faptul ca Franta va fi si mai marginalizata in regiune si va deveni de-a dreptul nesemnificativa global. Ocazia se traducea in aceea ca aceasta amenintare ar fi permis Frantei sa galvanizeze Europa si sa o transforme dintr-o uniune economica intr-un bloc politic solid a carui politica externa sa fie definita la Paris. Jacques Chirac a simtit sentimentele anti-americane din Europa. Statele Unite erau o natiune puternica, plina de incredere si aflata in continua ascensiune. Europa nu era insa nici natiune si nici plina de incredere. Existau tensiuni latente practic la orice nivel. Dar Franta a crezut ca a venit momentul de a-si urmari propria agenda prin a transforma Europa intr-o putere egala USA.
Americanii insa au calculat complet gresit intentiile franceze. Washingtonul credea ca Parisul va juca dupa vechile reguli, adica sa faca mult tam-tam politic, sa critice dar in final sa accepte tacit. De data asta, Franta juca un joc cu totul nou.
Desigur ca Franta a stiut imediat ca USA va invada Iraqul indiferent de rezolutiile ONU. Totodata Parisul stia ca Washingtonul era sigur de acceptul final sau abtinerea la vot a Frantei in Consiliul de Securitate ONU. In acel moment (8 noiembrie 2002) inspectorii internationali aveau 3 luni sa inainteze raportul final cu privire la WMD-urile din Iraq dupa care mai era nevoie de inca o rezolutie ONU. In scenariul cel mai plauzibil pentru americani, Saddam ar fi blocat inspectorii ONU ceea ce ar fi fost atit de flagrant incit razboiul se impunea de la sine. Intr-o versiune mai putin plauzibila, inspectorii ONU si-ar fi continuat nestingheriti cautarile care ar fi dus la descoperirea WMD. Washingtonul a crezut ca are o intelegere cu Parisul, acea rezolutie din 8 noiembrie – care obliga Iraqul sa accepte inspectorii – considerind-o ca avind suficienta putere sa demonstreze ca problema era de fapt acceptarea inspectiilor ONU si obstructiile lui Saddam. La rindul sau, Franta (in mintea americanilor) ar fi votat cu USA daca Saddam s-ar fi opus inspectiilor ONU. Ceea ce Franta nu a spus Statelor Unite era ca intentiona sa declare procedura inspectiilor un succes (indiferent de rezultatul lor)!

Intre 8 noiembrie si 6 ianuarie, Franta a lucrat intens sa creeze o coalitie anti-razboi in Europa. Cel mai hotarit aliat era Germania care impartasea viziunea Frantei privind o Europa puternica opusa Statelor Unite. Marea Britanie insa raminea aliatul USA. Londra dorea sa administreze relatiile sale cu UE si cu Statele Unite intr-o maniera care le-ar fi permis sa nu fie absorbita de nici una din parti. Politica lor era sa coopereze cu Statele Unite in probleme de securitate si cu UE in problemele economice. Asadar Europa se prezenta cu Franta si Germania, secondate de Rusia, opuse interventiei iar UK de partea americanilor.
In acest timp Iraqul juca exact cum prevazuse USA. Saddam stia ca Franta si Rusia nu vor ceda, Arabia Saudita era de asemenea opusa unui razboi iar aportul Turciei era incert. Din punctul de vedere al iraqienilor, o invazie americana doar de la bazele din Kuweit era cu totul improbabila.

Presiunea a dat in clocot dupa raportul inspectorilor ONU din 6 ianuarie 2003. Fiecare a interpretat raportul in avantajul propriu. Americanii au declarat ca iraqienii nu s-au supus obligatiilor si ca erau dovezi de WMD. Franta a insistat ca Baghdadul s-a conformat si ca, deocamdata, nu era nici o dovada de WMD.
La aceasta s-a adaugat si faimosul discurs al lui Rumsfeld, din 22 ianuarie, referitor la “the Old Europe”! Ceea ce a parut sa fie o alta balbaiala notorie, in care s-a crezut ca Rumsfeld s-a referit la Franta si Germania ca reprezentind decadenta morala si slabiciune politica, s-a dovedit o miscare bine calculata. De fapt, Statele Unite preluau initiativa intr-un proces diplomatic si de opinie care a fost complet nesesizat de mass media: o ingrijorare crescanda a majoritatii tarilor europene fata de o posibila axa Franta-Germania aliata cu Rusia in modelarea politicii externe europene. Imbatati de sondajele de opinie care atestau vointa anti-razboi a europenilor, Chirac si Schroeder nu si-au dat seama ca viziunea lor asupra unei Europe unite sub conducerea Parisului si Berlinului, cu colaborarea Moscovei REPREZENTA CEL MAI PROST REZULTAT POSIBIL pentru multe tari, in special cele est-europene. Amintirile cotropirilor germane si ocupatiilor sovietice dintre 1938 -1989 erau inca vii si nici Franta nu se bucura de simpatii prea mari. In ianuarie 2003, cele mai multe tari est-europene doreau relatii economice mai strinse cu UE dar in probleme de securitate preferau Statele Unite. Greseala fatidica a Frantei si Germaniei era ca planul francez reprezenta pentru multi un cosmar istoric de neimaginat.

Discursul lui Rumsfeld nu a facut decit sa sublinieze ruptura din interiorul UE. Administratia Bush a sesizat ca Franta si Germania sunt de fapt izolate. Pe 30 ianuarie, in Wall Street Journal aparea un editorial in care opt tari europene se detasau public din blocul franco-german, aprobind pozitia US fata de Iraq. Restul de tari est-europene le-au urmat foarte curind si, in final, doar patru tari au ramas alaturi de Franta, Germania si Rusia: Belgia, Suedia, Grecia si Belarus.
Pe 17 februarie, Chirac, intelegind ca strategia sa a dat gres, s-a rastit la est-europeni intr-o conferinta de presa spunind ca “nu puteau sa gaseasca o ocazie mai buna de a-si diminua sansele de integrare europeana”!
Prin aceasta, Chirac a facut exact ceea ce Statele Unite dorisera sa obtina – sa solidifice opozitia europeana la adresa Frantei si sa le transmita sauditilor ca invazia Iraqului era de neoprit.

(va urma)

Sursa:
America’s Secret War – George Friedman, Broadway Books, 2004

Acest articol a fost publicat luni, 9 ianuarie 2006 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.