Pe vremuri, hreanul si mustarul erau principalele condimente in Europa. Apoi a inceput sa fie importat piperul, care le-a inlocuit. Hreanul si mustarul si-au gasit totusi locul in gastronomia mondiala.
Se crede ca hreanul este originar din sud-estul Europei. Planta este cunoscuta inca din Antichitate. O confirma mozaicurile de pe peretii caselor din orasul roman Pompei. Acolo s-au gasit imagini care prezinta modul de curatare a radacinilor. Hreanul are o utilizare diversa. La unele popoare este folosita ca aliment afrodisiac. In Germania este o planta medicinala. Dar oriunde in lume ea este cunoscuta in primul rand drept o radacina cu gust usor iute din care se prepara un sos aparte. Acest sos este servit, de obicei, cu friptura din carne de vita sau cu carnaciori. Bucataria evreiasca are multe preparate in care hreanul este un ingredient de baza. Ei servesc sos de hrean la preparate de peste, la fel cum mustarul insoteste preparatele din carne. Odata curatata, radacina trebuie pusa in mancare sau conservata in otet sau sare, pentru ca altfel ea se innegreste si isi pierde gustul.
CALITATI. Hreanul contine nenumarate substante nutritive, printre acestea enumerandu-se potasiu, calciu, magneziu, fosfor. De asemenea, el are in compozitie si uleiul de mustar, care pe langa calitatile gustative cunoscute de toata lumea este si un antibiotic. In Evul Mediu, hreanul era folosit ca tratament pentru tuberculoza, pentru dureri de spate si pentru accelerarea digestiei.
Nemtii au gasit pentru hrean o utilizare neasteptata. Acestia prepara snaps (bautura alcoolica) de hrean sau folosesc radacina ca ingredient in bere.
VEDETA. Planta are si o sarbatoare proprie. In mai, in Illinois, Statele Unite ale Americii, are loc Festivalul international al hreanului. In timpul evenimentului se organizeaza concursuri de curatare, preparare si consumare a acestei legume.
Romanii folosesc hreanul in salata de sfecla, dar si la muraturi. Principalul sau rol fiind de a pastra tari legumele puse la murat.
(sursa – „Jurnalul de bucatarie”)