Când paşii tăi fără de intoarcere, au fost acoperiţi
de
umbra norilor,
am strigat vântului :
“Hei, vântule !…Vrăjitorule !…Prinde o rază de lumină,
visul
scăldat in lacrimile dimineţii, să prindă viaţă!”
Vântul a suflat din cimpoi: gleznele s-au ridicat usor…
zâmbetul a inflorit.
Ai intors capul
şi…
mi-ai cuprins umerii.

Când înotai in ape tulburi fără de drumuri,
am strigat vântului :
“Hei, vântule !…Vrăjitorule !…Aruncă plasa iubirii
să se prindă, asemeni peştelui auriu
şi
să mi se indeplineasca o tainica dorinţă !”
Degetele vântului au atins uşor si ritmic tamburina :
bătând din palme, despletită, m-ai lăsat să te cuprind de mijloc
si
să dansez ca o suveică in jurul tau.

Doar el, vrăjitorul
ştie
taina stelelor din ochii tăi
şi
codul secret al inimii.