Vreau acasa. Vreau la televizor, sa vad cele mai proaspete asasinate, talharii, ciomageli casnice, omucideri, accidente rutiere, crime, batai intre gasti, sechestrari de persoana, incendii, omoruri. Vreau la calculator, vreau la masa, vreau la meci cu un vin bun, vreau acasa!
Din pacate, sunt la serviciu. Din fericire, au cam trecut cele 8 ore zilnice, plus Δt (orologiul cu baterie AA 1,5 V arata ceasurile cinspesaispenouaspe, depinde ce sarcini superimportante mi-a gasit sefu’ la ora cand persoanele rationale se spala pe maini si efectueaza curatenia finala la locul de munca), sa iasa in evidenta devotamentul fata de firma.
Dupa ce pleaca sefu’, colectivul numara minutele necesare ca sa iasa din cladire si deodata usa devine mica, neincapatoare… Ies in strada, inspir cu nesat monoxid de carbon si inmiresmati compusi ai sulfului, evaluez gradientul troleibuzelor pe baza fluxului de calatori asaltand refugiul deja ticsit si decid sa fac sport. Pornesc pe jos, nu am decat trei statii pana la tramvai, pe care nu-l mai pot evita, avand in vedere ca traversez, totusi, orasul ca ajung chez moi. Trec strada, claxonat de soferii indignati ca nu respect culoarea rosie a semaforului. Refuz sa-i privesc, ca sa nu vad bogata bio-oferta. Oricum, atentia le este rapid captata de tineri ecologi inarmati cu carpe si galeti, entuziasti cleaneri de parbrize, care proiecteaza fara somatie pe geamuri zeama pamantie cu slabe urme de detergent si o indeparteaza contra cost. Inutil protesteaza cate un nemultumit- „Las-o, pustiu’, ca e de stat”- serviciul este prestat integral, cu zoaiele incluse in oferta.
Imi aleg cu grija traseul, pas cu pas. Simplul fapt ca ma deplasez pe jos nu ma scuteste de riscuri: baltoace despre care nu stii ce adancitura ascund, gramezi de moloz ocolibile numai pe carosabil, bogate rezerve de ingrasamant natural ce aduc un look aparte si ma poarta cu gandul la ideea, surprinzator de realizabila, a plantarii de flori de camp direct pe trotuar. La urma urmei, de ce nu? Praful gros trebuie fixat intr-un fel, iar fertilizarea se asigura prin simpla plimbare matinala a cainilor de apartament. In fata, tronand imperial in intersectie, marele panou publicitar domina peisajul. Privesc cu invidie la tipii sportivi, full de muschi, cu parul fluturand, inconjurati de multe 90-60-90, strans uniti in jurul unui pachet de tigari, nepasatori la directiva care avertizeaza ca fumatul dauneaza grav sanatatii.
Deci, asa arata cine dispretuieste propria sanatate! Asa ajunge cine isi otraveste zilnic organismul! Ma privesc intr-o vitrina. Sunt mic, gras si chel si stiu ca am multe carii provocate de excesul de dulciuri. N-am cedat ispitei tabagice, am rezistat eroic atat in familie, cat si in armata, am decis cu curaj ca trebuie sa mor sanatos! Privesc cu nedisimulata invidie la panoul publicitar. Ce musculaturi, ce plete, ce trasaturi virile, ce danturi marmoreene! Uite in ce hal i-a adus fumatul!
Uite cu ce 90-60-90 sunt pedepsiti! Uite cum au ajuns! Vreau si eu sa fiu full de muschi! Vreau si eu plete fluturand, vreau si eu dinti imaculati de fumator! Vreau si eu multe 90-60-90! Vreau sa-mi dauneze si mie! Neatent, calc pe ceva moale. Este pulpa dreapta spate a unei fiinte mici, flocoase si energice, care ma latra cu mai multi decibeli decat pragul admis dupa o zi de munca. Asa ca de multe ori in viata, tot vinovatul devine agresiv. Fiinta mica si flocoasa sufera un fault de cartonas rosu si se refugiaza sub un automobil care-i asigura protectie.
Am invins! Victorios, nu mai vreau 90-60-90, vreau un loc in tramvaiul care ma va duce acasa. De unde loc, daca totalul indivizilor din statie depaseste numarul maxim de calatori suportat de vagon? De ce o fi atata lume? De cand asteapta toti oamenii astia? Imi pun intrebari aiurea-n tramvai. Raspunsul este simplu: pentru ca avem un transport in comun modern, civilizat, european. Totusi, ca barca pe valuri, iata-l! Se apropie! A oprit! Deschide usile! La lupta, tovarasi! Rovine, Calugareni, Vaslui, Tapae, Marasesti, tot atatea antrenamente de amatori.
Azi, aici, acum, suntem profesionisti! Experti in full-contact imi contacteaza buzunarele. Prudent, am pus de mult banii in captuseala cu strategice taieturi de acces. Ce All Blacks, ce Barbariens, ce Springbok, ce Wallabies? Azi, aici, acum, in gramada dezordonata, cu coate pe sub coaste, cu calcaturi pe bataturi, cu umeri la maxilar, cu joc de solduri, participam la adevarata competitie! Si ca orice competitie care se respecta, exista si trofee: putinele scaune libere, la care ajung numai cei puternici si rapizi.
Yes! Sunt tare- bun- marfa- cool! Locul e al meu! Ma asez, triumfator. Bucuria mi se ofileste instantaneu. Totusi, la un metru mai in fata, este o femeie insarcinata. Mi-e somn, brusc. Offf, nici chiar asa… Ma ridic: „Luati loc aici, doamna”. Unde sa ia loc? Instantaneu, o sacosa doldora de rosii cu verdeata se downloadeaza cu stropi cremosi exact pe centrul de greutate al locului liber. Pus in hold de strasnica viteza de reactie, incerc un protest, incerc sa spun ca am cedat locul cuiva. „Si ce, l-ai cedat de la mosia ta?”.
Gospodina e mai multe, eu sunt in vadita inferioritate. „Noi venim de la servici, nu se vede?”; judecand dupa sacosele pline, locul de munca s-a racit de mult; „Si aia de ce umbla gravida la ora asta, nu vede ce lume e?”; „Ce, i l-am facut ieu?”; „O fi neamuri, cica-i da locu`!”; „Io, la varsta asta munceam in fabrica, nu-mi ardea de facut copii”. Inaintez pe interval, daca poate exista un interval intr-o cutie cu sardele, ma strecor, dispar, ma plantez unde nu ma recunoaste nimeni. Langa mine, o persoana cu umor incepe sa ceara biletele la control. Cu greu pot extrage abonamentul. Imi multumeste dezamagit si isi incearca norocul cu un tinerel tolanit pe scaun. Fara sanse, caci tinerelul ii da cu flit: „Lasa-ma, fratioare, nu vezi ca-s obosit?”.
Controlorul insista. Dialogul se incinge si capteaza atentia calatorilor. In cele din urma, contravenientul trece la argumentul suprem: „N-am acte, n-am bani, n-ai ce-mi face”. Controlorul vrea blocarea usilor. Opinia publica nu doarme: „Bilete cereti, dar nu stiti sa veniti la timp!”, „Merge omul o statie si voi vreti sa luati pielea de pe el!”, „De ce nu esti in uniforma?”. Comicul penibil al situatiei il invinge pe controlor, care renunta.
Contravenientul mai merge doua statii; cand se ridica, o face abia dupa ce opreste tramvaiul si isi croieste loc spre usa cu delicatetea unui buldozer. Protestele inutile nu-l opresc din drum, ba chiar mai arunca peste umar cateva cuvinte de negasit in dictionarele pentru oameni cuminti. Cineva rabufneste: „Ti-am luat apararea cand a venit controlul si sa stii ca noi aveam bilet…”. Un zambet larg lumineaza fata contravenientului, care catadicseste sa-i azvarle o privire plina de superioritate: „Ba, fraiere, baga la bila: unii plateste, altii traieste…” si individul dispare, inghitit de multime. Simplu si adevarat, de la vladica la opinca.
Dar viata merge mai departe. Semafor dupa semafor, embouteillage dupa embouteillage, zanganind din articulari, re-re-re-asezandu-ne din zece in zece metri prin ruliu si tangaj, arca pe sine merge incet, dar sigur, spre cartierul meu drag. Afluind nesfarsit, lungi coloane auto inainteaza ca niste pitoni melancolici, nereusind sa intreaca modestul tramvai. Lucrari de mare anvergura, de la reparatia unei tevi de apa rece la vopsirea unei treceri de pietoni, de la revizia unei conducte de gaze la inlocuirea unei borduri, tortureaza traficul si asa supraponderal.
Canale fara capac, dovada efortului sustinut de colectare a fierului vechi de catre cetateni cu inalt simt civic, primesc cu suflet larg rotile imprudentilor, alertati prea tarziu de fatala zdruncinatura. Transee de neevitat cer tribut indiferent de marca masinii, luand in ras pana si de ideea de suspensie. Cineva remarca scaderea accelerata a numarului total de gropi de pe strazile orasului. Nedumerirea celorlalti este de scurta durata: normal ca numarul lor scade, din moment ce au inceput sa se uneasca! Hazul de necaz, eterna si trista noastra consolare, ne ajuta sa rezistam din veac in veac, din voda in voda. In sfarsit, vad blocurile vecine cu al meu, inconfundabila decolorare cu model aleator nascut din siroaiele ploilor de vara, zidurile cu desene interzise minorilor, gardurile pe care microbisti cu imaginatie formuleaza zilnic texte succinte, izvor de cunostinte noi si interesante.
Eliberat din storcator, cobor ferice. Poposesc la supermarket, plimb un ditamai carutul, admir exponatele ca la muzeu si cumpar doua paini, zece oua mici la stat mari la chitanta si caut detergentul acela in cutie alba fara nume, care in toate reclamele pierde intrecerea socialista cu noul produs ieftin si extraormidabil. In lipsa, ma multumesc cu un ceva nou la fel de bun ca si cevaul vechi, mai umplu largimea carutului cu un sapun mai ieftin, un cascaval mai ieftin, niste servetele mai ieftine si uite asa ajung la bere. Hai, domnule, ca m-am saturat de ieftineturi, sa mai cumparam si ceva ca lumea! Daca s-a nimerit sa fie o berica, sa fie! Si acum, ca am luat ce trebuia, stop risipei, hai la iesire! Stau la coada, se defecteaza casa de marcat, stau la alta coada, nu sunt pungi mari, plec din magazin ca un ciorchine cu multe pungi mici, inca putin si am ajuns! Visul visat de doua ore jumatate se implineste.
Dar ce scrie acolo? Citesc pe usa blocului o hartie semizdrentuita, din care aflu ca maine se incaseaza banii pe energia electrica. Entuziasm in scadere. Alt anunt, lipit cu scrisul invers, imi da de veste ca se opresc gazele 12 ore. Deja sunt serios. Ma intalnesc cu vecinul mereu bine informat si nu mai pot de fericire cand imi spune ca se fac lucrari la retea si trei zile apa calda va fi rece sau deloc. Probabil ca par sarman neconsolat, daca simte nevoia sa fie bun cu mine: „Ei, lasati, ca putea sa dureze mai mult…”.
Privesc cu justificata teama spre avizier. Da, viata este cruda: s-a afisat intretinerea… Cutia Pandorei s-a deschis si toate relele se revarsa: gigacaloria gigascumpita, torente de metri cubi de apa calda, fondul de rulment in crestere, taxa de salubritate, nesfarsite cheltuieli gospodaresti… Ce mai caut acasa? Garbov, coplesit de tristete, vreau cu liftul. Nu merge, este defect dupa revizia anuala de saptamana trecuta. Abordez atent treapta cu treapta, urc incet, fara graba… O ultima speranta: mai este putin si se face maine, ma duc la muncit, la condica, la fisa postului… Ce bine e la serviciu!