Demisia d-lui Mircea Miclea din demnitatea de ministru al Educaţiei, care urmează celei a d-nei Mona Muscă din funcţiile de conducere guvernamentale şi politice, ne arată că oamenii actualei puteri sînt, totuşi, mai altfel decît demnitarii vechii guvernări. În mod paradoxal pentru politichia românească, găsim printre ei şi oameni de onoare, care mai cred că politica înseamnă şi principii, respectarea promisiunilor electorale şi pe cea a cuvîntului dat.
Pînă în acest an, nu aveam decît exemplul regretatului Ion-Aurel Stoica, membru al guvernului Petre Roman, care a demisionat întrucît premierul său a acceptat revendicări ale greviştilor de la CFR dincolo de plaja pe care negocia titularul de la transporturi. Şi asta cînd minisatrul era în miezul unor negocieri extrem de aprinse.
Motivele d-lui Miclea sînt limpezi ca apa de izvor ori, dacă dorim, ca lacrimile pe care le merită soarta educaţiei româneşti de mulţi, prea mulţi ani încoace. În campania electorală, Alianţa D. A. a promis că va trata învăţămîntul, după cum scrie de altfel în Constituţie!, drept prioritate naţională şi că, pe cale de consecinţă, îi va aloca de la buget 6% din PIB. Anul acesta s-a lucrat cu un buget în jur de 4%, dar acesta era făcut deja de fosta guvernare, iar la rectificări nu s-a putut mişca mai nimic. Bazat pe promisiunile din programul electoral, devenit prin cîştigarea alegerilor de către Alianţă, program de guvernare, dl. Miclea a demarat un ambiţios program de reformare a educaţiei, de la nivelul primar la cel universitar, cu foarte multe puncte tari, într-o viziune ambiţioasă, menită să recupereze şi întîrzierile de fond, acumulate în timp, ale reformei.
Or, ce s-a întîmplat? Bugetul pe anul viitor destinat învăţămîntului este identic, dacă nu, ţinînd seama de rata previzibilă a inflaţiei pe acest an, chiar mai mic decît cel de anul acesta! Prin urmare, dl. Miclea s-a văzut în situaţia de a nu putea continua proiectul de reformă început atît de energic.
Ce avea de făcut în această situaţie? Păi, ar fi putut să tacă din gură, să rămînă în post şi să se simuleze că reforma continuă în acelaşi ritm susţinut. Să facă un fel de joc de glezne ân speranţa unor vremuri mai bune. Nu aşa a procedat fosta titulară de la justiţie – care, de altffel, se dovedeşte tot mai penală? Deşi întreaga opinie publică îi cerea demisia, deşi presa obosise să-i semnaleze nu doar nereuşitele, ci şi afacerile veroase pe spinarea statului, nu s-a dat plecată nici măcar cînd se decisese, într-un tîrziu, dl. Năstase să debaraseze guvernul de prestaţia sa. A trebuit să pună UE piciorul în prag, semnalînd blocarea completă a reformei justiţiei, ca să plece. Dar nu de tot, ci „consilieră” pe lîngă dl. Iliescu, protectorul de la Cotroceni!
Ca şi d-na Muscă în faţa indeciziei şi răzgîndirilor premierului Tăriceanu, dl. Miclea a ales soluţia demnă a demisiei. Care este un act de onoare, de bună seamă, dar este şi un semnal de alarmă în ceea ce priveşte finanţarea precară şi soarta dramatică a învăţămîntului românesc. Pînă şi dl. Băsescu, „patronul” acestei guvernări a trebuit să recunoască, într-o emisiune televizată de pe principalul post naţional, că dl. Mircea Miclea a avut dreptate şi să anunţe că nu va promulga legea bugetului dacă aceasta nu va respecta programul de guvernare şi, mai ales, priorităţile naţionale adevărate. Dacă apreciz poziţia preşedintelui, nu pot face acelaşi lucru cu atitudinea d-lui Emil Boc, preşededintele PD, care încearcă să acumuleze capital politic din drama reală a invăţămîntului. D-sa a declarat că nu va numi alt titular la Educaţie dacă bugetul acesteia nu va atinge 5%. Păi, D-sa este vicepreşedinte ale Alianţei de la guvernare şi nu înţeleg de ce nu s-a dovedit la fel de ferm cînd s-a discutat proiectul de buget, mai ales că dl. Miclea a fost numit cu sprijinul partidului dumisale! Doar dacă nu cumva piticul atomic nu va fi dorit să se debaraseze de demisionarul de la Educaţie, o personalitate cu adevărat accentuată.
Ca om care lucrez în domeniul educaţiei de cînd mă ştiu, şi-i cunosc suferinţele, îi mulţumesc d-lui Miclea pentru lansarea acestui dureros semnal de alarmă. Iar pe dl. Băsescu îl felicit că a lăsat-o mai moale cu dansurile cu chivuţe, vizitele pe la poduri, „lacurile ruseşti” şi a început să observe problemele reale ale ţării, pentru rezolvarea cărora, în fond, românii l-au ales acum aproape un an. În ce mă priveşte, sper să-l şi ţină, că D-sa are o fire cam vulcanică şi repede schimbătoare!