Interviu de Nicolae Marinescu
De vorba cu Nicolae Alexi si Aurel Bulacu
Nicolae Marinescu: Pregatindu-ma pentru aceasta întâlnire, am fost surprins sa constat ca Nicolae Alexi si Aurel Bulacu lipsesc din lucrarea lui Paul Rezeanu, Artisti plastici craioveni (Arc, 2000) „îndreptarul“ cel mai consistent deocamdata în ce priveste dinamica artelor plastice din Craiova anilor 1960-2000. Si asta în ciuda faptului ca „generatia nascuta între 1941-1960“, „generatia marilor promisiuni… care a venit cu ceva nou si care a început tumultuos“ se bucura de atentia autorului, iar „confratii craioveni într-ale breslei“, de toate vârstele, va invoca fara rezerva cu multa simpatie ca pe unii dintre ei. Mi se pare un motiv pentru a va propune sa începem convorbirea noastra lamurind legaturile pe care le recunoasteti cu Craiova.
Nicolae Alexi: … sunt olteanul atipic, cucerit si asimilat de Oltenia. Pe la 9 ani, când am aterizat cu familia aici, am avut impresia ca sunt în alta tara. De altfel, prima mea porecla a fost „taranu’: „Bai tarane!… Pentru ca îmi trebuia timp de gândire ardeleneasca sa pricep ce spunea colocutorul meu. De la vârsta de 9 ani mi-am facut scoala fie la Isalnita, unde s-a instalat familia mea si unde mama este si acum, fie la Craiova, unde, prin clasa a VI-a, cred, l-am întâlnit pe Bulacu la Scoala Elementara nr. 10, de pe lânga Scoala Normala, aflata undeva pe Garii.Am urmat în paralele cursurile de pictura la Scoala de Arta Populara, care avea pe atunci o clasa de pictura a lui Ilie Marineanu si una de muzica, a lui Mihai Draniceanu, chiar aici, în casuta de la intrarea în Muzeul de Arta. Asa am devenit oltean.
Apoi am fost prima promotie a Liceului de Arta din Craiova, înfiintat în 1960.
A. B.: Iarta-ma, Alexi! (Catre mine): E un tip enervant, asa cum l-am cunoscut, de mic copil…N-am sa-l uit niciodata. Era cu o camasa alba…
N. A.: … de matase…
A. B.: …nu era de matase!… Habar n-am de ce era!… cu cravata de pionier si pantaloni scurti, albastri… Dadeam examen împreuna, nu mai stiu bine când, si-l vad, mic, asa cum e si acuma… ca fizic, ca se supara foarte tare, îsi rupe lucrarile si le arunca… Mi-am zis atunci: „Ce dracu vrea si baiatu’ asta?“ Pe urma m?am gândit: „Baiatu’ asta vrea sa fie artist.“ Si chiar e artist.
Si eu vorbesc despre el, si el vorbeste despre el… Ca n-a spus nici un cuvânt despre mine. Si nici n-avea de gând sa spuna! Nu e nimic, o sa vorbim numai despre el! (Râdem toti).
N. M.: Ati tot scapat unul de altul pâna ati expus pentru prima data în acest muzeu tot împreuna.
N. A.: Acum douazeci de ani! De fapt noi am vrut sa facem o expozitie de grup, cu toti colegii generatiei noastre. Am constatat însa ca ramasesem singuri. Abandonasera, chiar daca unii îsi mai pastrau statutul de artist. Nu mai lucrau. Unul era director de scoala într-un sat, altul facea genti sau cravate, sau, chiar daca era profesor, nu mai lucra. Asa ca expozitia care trebuia sa reuneasca un grup, la zece ani dupa terminarea facultatii, a fost facuta numai de noi doi. E o tristete asta.
N. M.: Vorbeati despre profesorii pe care i-ati avut. Cât de importanti au fost?
N. A.: Aici, în parculetul din fata Prefecturii era o cladire care avea la parter cinematograful „Timpuri noi“, o cofetarie cu „cele mai bune savarine“, o farmacie…
A. B.: …iar la etaj era Liceul de Arta…
N. A.: …în jos, peste drum, erau restaurantul Dinamo si cinematograful 23 August, care avea si o gradina de vara…Noi pastram nostalgia acestui loc, desi era absolut impropriu pentru scoala: camere mici, întunecoase…. Dar a existat o comuniune, o solidaritate între elevi si profesori, ceva cu totul si cu totul aparte.
N. M.: Vorbiti despre profesorul Ilie Marineanu?
N. A.: Si despre profesorul Stefan Brediceanu, care a investit foarte mult în Aurel si l-a determinat sa faca pictura, pentru ca el urma sa faca sport…
A. B.: Eu am facut fotbal de performanta de foarte mic. Cu turnee, cantonamente, toate cele. E drept ca pe la 5 ani, pe burta, desenam, probabil fiindca mama facea copii dupa fotografii. Într-o zi ea m-a învatat sa fac un cal din chibrite. Si facându-se un concurs la Biblioteca Judeteana, care pe atunci mi se parea imensa iar astazi mi se pare mica, am tras si eu un cal din chibrite, cu coama, cu coada, ma rog, cu de toate, si am luat premiul II. Mi s-a parut foarte frumos! Pe urma, o vecina, ceramista cred, i-a spus mamei: „Doamna Bulacu, copilul asta e talentat, e pacat sa se piarda. Hai sa va fac cunostinta cu un profesor.“ Si a venit dl. Bradiceanu. M-a impresionat fantastic. Avea plete! În mintea mea: Eminescu! Cu un basc pe-o parte…
A. B.: M-a socat ca m-a luat la el acasa, era divortat a nu stiu câta oara, ma rog, nu conteaza asta, mi-a facut cartofi prajiti, mazare… Si vine o furtuna mare. Eram copilas, într-a VI-a, a VII-a, si-l vad ca iese cu paleta în ploaie si începe sa picteze: nori, uragane… Si-am zis: „Doamne, asta-i arta, asta e viata mea!“ Adica m-a cucerit total. Pe urma drumurile noastre s-au despartit, cum e viata.
N. M.: Pe dumneavoastra, Nicolae Alexi, cine v-a determinat sa va descoperiti?
N. A.: La mine a fost o conditie pe care o regret, nefasta într-un fel, si în care nu cred. E conditia de copil minune. Cum e cu „micuta Picasso“, prostii d-astea, inventate… Eram un fel de „micul geniu“. În clasa a III-a vindeam tablouri. Aveam comenzi. Venea nea Gheorghe la Isalnita si zicea: „Ba, ma faci si pe mine cu calul la adapat!“ Mi-aducea o poza de buletin si eu faceam Murgu’, pantalonii suflecati, …si primeam 30 de lei.
N. M.: Deci nu stiti din ce vi se trage pornirea de a picta?
N. A.: Habar n-am! Asa m-am trezit. Cu timpul începi si tu sa crezi ca esti superior celorlalti, fiindca toti te cultiva în sensul asta. Mai ales oamenii maturi. Marele meu noroc e ca am cazut la admiterea în facultate. Si nu oricum, cu 2,66.
A. B.: În liceu era liderul nostru necontestat.
N. A.: Toti spuneau: „Daca nu intra Alexi, cine sa intre?“ Dar eu am luat 2, iar el (arata spre Bulacu) a luat 10. A fost momentul unui declic senzational, care m-a determinat sa reconsider tot ce înseamna pentru mine performanta. Succesele mele erau rezultatul unei facilitati înnascute, ce ducea inevitabil la spectacol, dar nu si la consistenta, care înseamna asumare a implicatiilor faptelor tale. Atunci am luat-o de la capat. Am sters totul cu buretele, am facut „tabula rasa“. Am avut o corespondenta cu Bulacu. Îl uram!
A. B.: Pastrez scrisorile tale!…
N. A.: M-am angajat „pictor“ la ICIC, nu mai stiu ce însemna. Scriam firme, aranjam vitrine, umblam prin „regiune“, atunci era regiunea Oltenia…
N. M.: A fost deci o evolutie absolut spontana?…Am putea deduce ca daca experientele care formeaza personalitatea unui creator sunt totdeauna individuale si irepetabile, pot totusi sugera câte ceva despre conditiile favorabile dezvoltarii unor tipuri de personalitate.
Fragmente din interviul luat de Nicolae Marinescu pictorilor Nicolae Alexi şi Aurel Bulacu
Va urma
MOZAICUL
Nr. 7-8/2005
http://www.aius.ro/de%20vorba.htm