De copil ştiam Turda dar Clujul, deşi atâtde aproape, era doar câte un fragment ca o secvenţă dintr-un vis.
Acum, după zeci de drumuri acolo, pot reface mental acele fragmente de vis, fie şi numai trecând pe lângă Teatrul Naţional, punctul de unde înainte plecau autobuzele spre Turda, unde deja începeau să aştepte autostopiştii.
Am tot traversat Clujul de la sud la nord, de pe Feleac până la dealurile care îl închid pe partea opusă, mereu cu ochii ahtiaţi de străzi şi case şi de Someş. Cu fiecare drum un pas în plus spre ceva nou, câţiva paşi consolidând ceea ce ştiam deja.
În fine o zi de hoinăreală. Cu camera video pe umăr. De la Casino, pe strada şerpuitoare cu un canal traversat de podeţe, pe lângă cocheta cofetărie Mozart, în piaţa Teatrului Maghiar, între cele două clădiri ale Universităţii Tehnice. Greu am mai găsit aici o parcare când am avut nevoie, învârtindu-ne cu maşina lent, la milimetru pe lângă altele oprite, cu manevre precise acoperind fiecare spaţiu posibil. Acum, pe jos, pe străduţele astea vechi şi, deodată, mi se taie răsuflarea: o piaţetă ce poate fi oriunde în Europa. Pe o latură biserica franciscană, pe partea opusă Muzeul de istorie, pe lungime o terasă cu umbreluţe multicolore înconjurată de flori. În mijloc, obeliscul închinat împăratului Francisc I cu ocazia vizitei acestuia la Cluj. Abia mai apoi aveam să aflu că acesta fusese amplasat iniţial acolo unde acum este monumentul lui Matei Corvin. M-am învârtit în această piaţă franciscană, am stat la soare, am intrat în biserica aceea cu ornamente atât de frumoase, am vazut chiar un călugăr franciscan, cu sfoara care îi încingea mijlocul peste rasa maronie.
A fost prima evadare în Cluj.
Din nou pe traseele cunoscute, podul peste Someş, terasa de la nivelul apei, panorama de sus de pe Cetăţuie, mereu cu harta în mână, cu câte un pliant turistic. Intrigat de semnalarea unui monument pe care nu ştiam unde să-l caut. Scria acolo cum că ‘Sf.Gheorghe omorînd balaurul’ este identic celui de la Praga. Unde oare o fi, că doar prin centru m-am tot învârtit şi nu s-a văzut… Şi toată lumea vorbeşte numai de cele mari şi cunoscute. Unde o fi oare strada asta Kogălniceanu?
Cum vine timpul la toate, o nouă evadare şi cu harta în mână am traversat la bastionul străjuit de Baba Novac. Blocuri. Blocuri. O stradă între ele, la stânga o alta, conform hărţii de aici ar trebui să plece Kogălniceanu.
Aşa şi este. Doi paşi. Atât am făcut şi uimire: o catedrală gotică în faţa mea. Piatră. Masivitate. Austeritate. Impunătoare ca şi cea binecunoscută de lângă Corvin, ca şi aceea celebră de la Braşov…Doar că ascunsă aici, înconjurată de blocuri care o acoperă din toate părţile. Şi cu fiecare drum la Cluj am trecut pe lângă ea fără să ştim…
Pe uşa de lemn masiv un anunţ despre un concert de orgă. În sus, undeva departe se strecura soarele. Castanii cu coroană bogată, câte o maşină trecea atâtde aproape de zidul bisericii, aici fără trotuar. Un mic spaţiu verde şi cum mergeam cu spatele să curpind în cadrul camerei de filmat totul, am descoperit brusc ceea ce şi uitasem că de fapt căutam: Sf Gheorghe în lupta cu balaurul. De la 1373. Sculptorii au fost doi fraţi clujeni, Martin şi Gheorghe, renumiţi în statui ecvestre la timpul lor. O istorie ascunsă. A o găsi e ca un pas în timp. Strada încă mai păstrează prin discreţie urme ale istoriei. O bibliotecă în care intri pe un culoar de piatră, scări masive de beton în spirală. etajul inundat însă de lumina care pătrunde în sala de lectură prin ferestrele uriaşe. Şi ce firesc pare un calculator aici în istorie…
Pe stradă mai departe şi când să zici că te-ai depărtat de istorie dai de perimetrul Universităţii Babeş Bolyai, şi casele secolului trecut, renovate, şi după colţ, uluitoarea catedrală a piariştilor. Nu înălţimea a fost cea care m-a copleşit acum. NU. Am privit în jos. Lespezi călcate de sute de ani. Piatră tocită de paşii atâtor mii de oameni. Aceeaşi piatră călcată de generaţii după generaţii. E braţul tăcut al unei balanţe ce are de partea cealaltă tumultul centrului. Hotelul ‘Continental’, o bijuterie, librăria, amintirea revoluţiei din 1989, monumentul impresionant amplasat exact pe trotuar, acolo unde au murit cei care au ieşit în stradă pentru libertate.
Mai departe, salutând vechii vânzători de cărţi poştale ale Clujului-Kolossvar-Klausenburg, un semafor, o străduţă cu magazine de suveniruri, casa presupusă a fi locul de naştere a lui Matei Corvin. O altă străduţă şi cu ochii la turnul de sticlă al Romtelecom m-am trezit din nou în micuţa piaţă franciscană, undeva în Europa.
Marius Dobrin
25 septembrie 2005