ACUM.TV

Demult, mileniul trecut, pe când eram elev de şcoală generală şi, mai apoi, de liceu, obişnuiam să mă gândesc la profesorii mei ca la oameni care nu aveau nimic în comun cu lumea din care veneam eu însumi. Printr-o bizară deficienţă de imaginaţie, nu mi i-am putut imagina niciodată în posturi casnice, făcând mâncare în bucătărie, curăţând praful de pe mobilă sau certându-se cu instalatorii şi vecinii. Mai târziu, am realizat că nu eram singurul… foarte mulţi dintre congenerii mei aveau cam aceleaşi sentimente. Erau anii ultimi ai comunismului şi apoi primii ani ai postcomunismului românesc. Astăzi, constat cu oarecare surprindere că există o nostalgie a acelor vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era pentru cei mai mulţi (excepţie făcând copiii de nomenclaturişti şi elitele locale) o instituţie militarizată.

Înţeleg nostalgiile… m-aş simţi câteodată eu însumi foarte bine ştiindu-mă intangibil, separat de propriii mei elevi şi studenţi de un halou care să-mi ascundă imperfecţiunile şi să-mi suprime inerentele slăbiciuni umane. Întrebare e, însă, cât de sănătos este un asemenea climat? Mi se pare important să discutăm despre asta azi pentru că problemele sistemului românesc de învăţământ vin şi de aici. Profesorul tânăr trebuie să se redefinească şi nu ştie cum. Singurele modele pe care le are, singurele modele pe care le avem, sunt acelea ale propriilor noştri profesori, ipostaze pământene ale lui Zeus. Profesorul este încă, din păcate, pentru generaţii întregi de oameni ajunşi acum la maturitate, un depozitar universal de informaţii. Or, astăzi, mi se pare că nu informaţia în sine generează putere, ci capacitatea de a o selecta şi folosi. Informaţia e azi accesibilă oricărui ţânc ce descoperă internetul şi motoarele de căutare. S-a schimbat, deci, din temelii, paradigma societăţii româneşti. Profesorul nu mai e membrul unei caste exclusiviste, el nu mai are aură mitică, e o fiinţă umană pe care o întâlneşti seara în cluburi, care îşi bea cafeaua dimineaţa, care stă la coadă pentru a-şi plăti impozitele ş.a.m.d.

Se spune în zilele noastre frecvent că ceea ce a dispărut în relaţia profesor-elev e respectul. Fac din nou apel la primele mele amintiri despre şcoală. Eram profund convins de două adevăruri universale: a. profesorii mei ştiu absolut totul despre materia pe care o predau şi b. profesorii mei au întotdeauna dreptate. Mi-au trebuit ani de zile ca să înţeleg că ambele premize sunt eminamente false. Aproape până în momentul în care am intrat în clasă pentru prima mea oră (într-o şcoală mică, de ţară, din munţii Apuseni), mi s-a părut că nu pot fi niciodată profesor. Mă cuprindea o panică teribilă de fiecare dată când mă gândeam că predau literatură şi sunt atâtea cărţi pe care nu le-am citit, sunt atâţia autori despre care nu ştiu nimic, sunt atâtea lucruri care ţin de limba română, limba mea natală, pe care nu le stăpânesc suficient de bine. Ani de zile bibliotecile mi s-au părut a fi locuri în care sistematic îmi dovedeam ignoranţa. Rafturile întregi cu cărţi şi autori, sute de mii de pagini pe care nici măcar nu voi avea timp să le răsfoiesc, darămite să le si citesc riguros. De unde venea această fobie? Acum ştiu… ea descindea direct din ideile preconcepute pe care le aveam despre şcoală şi profesorii mei. Aceasta era natura respectului pe care ne plângem că l-am pierdut astăzi. Era teama faţă de un sistem care ni se livra ca fiind unul infailibil.

Îmi aduc perfect aminte de unii dintre profesorii mei, care se aşezau la catedră, deschideau o carte sau un caiet cu notiţe şi îmi vorbeau despre vieţile scriitorilor, despre subiectele romanelor… Nu mi-a trecut niciodată prin minte până atunci să mă întreb la ce anume ar fi fost reduşi mulţi dintre profesorii mei dacă într-o bună zi şi-ar fi uitat cărţile şi caietele acasă. Sau, la ce anume îmi folosea să aflu în şcoală lucruri pe care aş fi putut să le aflu de unul singur. În primul meu an de învăţământ, m-am surprins făcând acelaşi lucru după care, la un moment dat, am realizat că toate cărţile şi notiţele care-mi stăteau în faţă erau în acelaşi timp accesibile şi propriilor mei elevi. Nu făceam, deci, altceva, decât să citesc cu voce tare un text pe care l-ar fi putut citi oricine. Descoperirea m-a făcut să mă întreb la ce mai e bună şcoala şi ce ar trebui să facă un profesor pentru a continua să rămână profesor în epoca internetului. Am înţeles atunci, din spatele catedrei, privindu-mi cei şase-şapte elevi, copii de ţărani treziţi la ora cinci pentru a ajunge la şcoală la opt, cu cizme murdare şi mirosind a fân şi balegă de vacă, că ceea ce se aşteaptă de la mine e un efort de sinteză şi o permanentă încercare de a oferi coerenţă informaţiilor, de a le aşeza într-un anume sistem, de a face conexiuni între ceea ce ştiu. Misiune imposibilă… nici elevii mei, nici părinţii lor, nici eu şi nici sistemul în sine nu eram pregătiţi pentru asta. Mi se cerea să-i pregătesc pe copii pentru examene, nu să îi învăţ să decodeze informaţii, ci doar să le posede mecanic. Teoretic, la nivelul discursului, desigur, nu era aşa. La cercurile pedagogice se vorbea frumos, se prezentau metode revoluţionare de predare, se invocau nume grele ale pedagogiei apusene moderne… Realitatea nu avea, însă, nimic de a face cu discursurile.

Mai târziu am constatat că experienţa din acea şcoală de ţară, undeva în munte, trebuie multiplicată la nesfârşit. Am predat în şcoli bune în care presiunea era mai mare, dar în acelaşi sens. Informaţii, informaţii, informaţii… Marele pericol este că ceea ce se cere e mult mai uşor de făcut decât ceea ce trebuie făcut. E atât de comod să lecturezi cu o voce baritonală din spatele catedrei, să dictezi şi să-ţi asculţi elevii reproducând ceea ce le-a fost dictat încât, chiar animat de cele mai bune intenţii, admit că este foarte posibil să te transformi la un moment dat într-un tonomat de vorbe golite de sens. Cine poate lupta benevol împotriva confortului, a lenei, a blazării?! Este aici, cred şi cauza pentru care nenumăratele reforme din învăţământul românesc au eşuat lamentabil. Ceea ce trebuie schimbat la noi este însăşi fişa postului de profesor. În paralel cu noi metodologii, noi manuale, noi programe, noi cerinţe la examen. Dar cine să facă asta? Majoritatea comunităţii academice româneşti e încă tributară unei anumite idei preconcepute despre ce înseamnă să fii profesor. Apoi, destinatarul educaţiei e şi el profund alterat. Elevii şi studenţii sunt plictisiţi (acesta pare să fie noul mal de siècle). Părinţii au crescut în şcoli în care dascălul era şi gardian, şi procuror, şi judecător. Şcoala era o mini-republică discreţionară. Şi… părinţilor noştri le-a plăcut. Au nostalgia acestei şcoli, au impresia că acesta e secretul, că de aceea ei sunt în multe cazuri mult mai educaţi decât propriii lor copii. Profesorii înşişi visează la reinstaurarea unei Vârste de Aur în care sa fie respectaţi ca pe vremuri. Ceea ce nimeni nu pare să realizeze cu adevărat este gradul în care societatea românească s-a schimbat în ultimii, să zicem, treizeci de ani. E, deci, un cerc vicios. În istorie, din cercurile vicioase se iese de fiecare dată când o elită minoritară decide să schimbe ceva, plătind, evident, un preţ (riscul de a deveni extrem de impopular). Aşa cum societatea românească s-a obişnuit cu un anume tip de şcoală, ea se poate obişnui şi cu altceva. După iniţialele ezitări, rezistenţe şi proteste. Şi după renunţarea la idealizarea învăţământului comunist. Ca în atâtea alte domenii, comunismul a plantat adânc în mintea multora dintre noi o imagine deformată pe care, creduli şi naivi, o luăm drept realitate.

Tot de la comunişti am învăţat să facem totul astăzi şi să aşteptăm rezultatele mâine la prima oră. Iluzii… Poate că dacă am fi început să schimbăm ceva ieri, am fi avut rezultate într-o generaţie-două. Cum ieri nu am făcut nimic şi se pare că şi ziua de astăzi e pierdută, ne rămâne să sperăm că poate începem să ne trezim mâine. Iar dacă ne vom trezi mâine dis-de-dimineaţă, poate că vom avea un sistem de educaţie funcţional în vreo jumătate de secol. Asta dacă, repet, începem să lucrăm de mâine… Ceea ce e cu totul şi cu totul improbabil…

Acest articol a fost publicat duminică, 21 august 2011 la rubrica Editorial.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.