Cu mulţi ani în urmă am citit o carte despre marele Constantin Tănase, fost actor şi director al Teatrului de Revistă din Bucureşti, unul dintre cupletele sale sunând cam aşa: ce-o să fie, ce-o să fie, o să fie o bogăţie, cum n-a fost şi nici nu este, decât numai în poveste! O să plouă cu salam, o să ningă caşcaval, pe câmpiile bălane or să crească macaroane…Cred că vă este cunoscut textul din campaniile electorale, aşa cum îmi sună cunoscut şi mie. Şi de la ştirile de la televizor la care însă, în loc de „ce-o să fie” auzim că „este”.
Din ce în ce mai mulţi oameni sunt în şomaj, dar aflăm de la ştiri ca numărul locurilor de muncă şi PIB-ul au crescut şi cresc mereu.
Salariul real e din ce în ce mai mare, dar noi o ducem din ce în ce mai prost.
Preţurile cresc vertiginos de la zi la zi, dar inflaţia este „sub control”.
Reforma în sănătate s-a terminat. Conform declaraţiilor, niciodată sănătatea n-a funcţionat mai bine şi n-a avut mai mulţi bani. Dar bolnavii trebuie să meargă în spitale cu mâncare şi medicamente de acasă, iar majoritatea spitalelor se zbat într-o sărăcie lucie. Am auzit că, pentru a nu fi desfiinţat un spital, salariaţii au folosit propriile salarii pentru a-l pune la punct. Înclin să cred că guvernanţii vor dori să generalizeze acest mod de supravieţuire al spitalelor şi la şcoli sau alte domenii.
Nu pot spune că mă dau banii afară din casă, sau că m-au dat vreodată. Dar, cu toate astea, ştiu că a face economii înseamnă să nu risipeşti banii pe lucruri inutile. A avea însă bani şi a nu cumpăra ce este strict necesar, şi nu la economie mă refer, ci la sănătate, e o dovada de prostie sadea! Iar la noi mai e şi cu ştaif.
Acum două săptămâni pe când eram în sala de aşteptare a medicului de familie. Intrebase la Casa de Asigurări de sănătate cum să procedeze cu bolnavii, că s-au terminat fondurile alocate pentru medicamente pe anul acesta. La care cei de acolo au ridicat… din umeri. Cu toate ca plătim CAS-ul si fondul de medicamente. Noi ştim însă cum se va proceda. De multă vreme pentru banii noştri nu mai primim nimic. Nici medicii, nici bolnavii nu o duc mai bine.
Veteranii, foştii deţinuţi politici ar avea dreptul la gratuităţi, dar nu mai primesc nici măcar medicamente compensate.
Auzi că scad impozitele şi le vezi cum cresc. Auzi că va scădea numărul impozitelor şi taxelor, dar vezi că fiecare taxă eliminată este înlocuită de alte trei taxe noi. Plăteşti până şi răspunsul la salutul unor funcţionari care îşi bat joc de viaţa ta, în timp ce auzi despre creşterea competenţei în administraţie.
Miniştrii nu pot rezolva problemele propriilor sectoare, dar îşi dau cu părerea despre orice altceva. La televizor nici nu mai ştii când vorbeşte domnul primar V… , sau domnul Ş… sau domnul G… Ei nu ascultă nici un argument al interlocutorului. Ei îşi ascultă doar propriile păreri. Nici măcar de faţadă nu acceptă contra-argumentele celorlalti. Sunt energici şi reuşesc cu mult succes să transforme în banal tot ce este esenţial, şi toate fleacurile în probleme importante.
Nenorocirea cea mai mare nu este că mergem din rău în şi mai rău, ci că aleşii noştri refuză categoric să accepte realitatea! Dar, cum ar putea rezolva o problemă, dacă pentru ei nu există?
Şi-atunci ne întoarcem la alt cuplet al celebrului Tănase : dar până când, măi, până când?
Păi, până când ne vom trezi „din somnul cel de moarte” şi-i vom trage de mânecă pe aleşii noştri şi le vom cere socoteală pentru felul cum gestionează, sau se fac a gestiona banii noştri, bani câştigaţi din ce în ce mai greu de noi. Bani risipiţi cu nonşalanţă de ei. Am auzit la televizor că s-au alocat 1.500 de miliarde pentru a sărbători „ziua de naştere a lui Ştefan cel Mare”, în timp ce în cărţile de istorie ocupa la un moment dat mai puţin loc decât Andreea Esca. Nu-i aşa că… „chelului tichie de mărgăritar îi lipseşte”? Nouă nu ne lipseşte. O avem prin grija aleşilor noştri, alesi care ori nu se pricep, ori nu vor să facă lucruri bune pentru ţara asta. E normal. Ei abia au timp să-şi rezolve problemele personale.