ACUM.TV

Recent am primit o carte nouă a scriitorului Harry Ross.  Ne-am obișnuit cu cărțile lui, în proză și în versuri, ne delectăm cu ele, ne bucurăm de prolificitatea acestui scriitor evreu transilvănean, stabilit la Naharya, devenit scriitor israelian de limba română. Personal, mă bucur totdeauna să-l felicit la apariția unei cărți noi.  De data aceasta simt nevoia să-l felicit o dată în plus. Pentru că este o carte deosebită, specială atât prin subiectul, cât și prin forma ei. Mă refer la volumul ”Auschwitz, țara morții: eu nu pot să uit și nu pot să iert; mărturiile unui fost deportat la Auschwitz”, publicat de autor în mica sa editură particulară, Harris-Or, în orașul lui de reședință și domiciliu.

Ce este special în această carte? În fond, mărturii asupra Holocaustului apar în număr mare în intreaga lume, în limbi diferite. Numeroși supraviețuitori simt nevoia să povestească experiența lor tragică atât nepoților și strănepoților, cât și marelui public, după ce au tăcut dealungul unei perioade îndelungate. Unii vorbesc despre depunerea unei mărturii, pentru a-i combate pe negaționiștii Holocaustului. Alții vorbesc despre necesitatea cunoașterii faptelor pentra a se realiza reapropierea între oameni, depășirea trecutului vorbind de la inimă la inimă. Unii susțin punctul de vedere universalist, al dezumanizării omenirii, al necesității reumanizării ei, referindu-se chiar la filosofia și teologia Holocaustului. Alții vorbesc din punctul de vedere național (și chiar naționalist) evreiesc, afirmând că Holocaustul este culmea urii antisemite, răspunsul fiind numai statul Israel.  Mulți oameni vorbesc de dragul adevărului istoric, pentru completarea lui. Bineințeles, în afara aspectelor personale aceste cărți nu pot oferi multe informații suplimentare. Instituții de cercetare istorică specializată au studiat această problemă sub numeroase fațete. Cu toate acestea, informațiile suplimentare, individuale, reprezintă completări interesante, iar unele volume de amintiri au un caracter literar, plăcut lecturii. Uneori, talentul cuiva de a povesti începe să se manifeste târziu, atunci când omul respectiv începe să-și povestească amintirile în scris…

Dar cartea scriitorului Harry Ross are ceva special într-adevăr.  El a decis să-și povestească amintirile – sau, mai curând sentimentele –  asupra Holocaustului în versuri.   Acesta este volumul al treilea – și ultimul din această serie de trei volume – scris în versuri, în care povestește despre trauma suferită în timpul Holocaustului în Transilvania de nord, aflată în fruntariile Ungariei horthyste și apoi sub cucerirea germană nazistă în timpul celui de al doilea război mondial. Născut în anul 1929,  autorul a suportat chinurile deportării, ale lagărului de la Auschwitz în adolescență, în anul 1944.  Mai întâi, familia a fost trimisă în ghettou, la Reghin. A urmat deportarea la Auschwitz, împreună cu mama lui. Ea nu a supraviețuit, după cum nu a supraviețuit nici tatăl lui care și-a găsit moartea la Bonderovca.

”În gropi comune zac părinții mei:

Mama la Auschwitz, tata la Bonderovca

Merită să aprind, în amintirea lor,

Un șir nesfârșit de lumânări

Și să zic Kadish în fiecare seară.”

Autorul a supraviețuit lagărului hitlerist de la Auschwitz ca orfan,  ca o plantă în agonie, o picătură de viață ratată ”și câteva kilograme de oase,/ Îmbătrânite de vreme și cam poroase/…și cei 16 ani pe care îi aveam atunci”.  El afirmă în mod deschis, pentru a fi auzit, ascultat și înțeles de toți oamenii, de toți cititorii:

”Lagărul mi-a furat copilăria și mi-a închis cerul de deasupra-mi

Lagărul mi-a luat forța brațelor și speranța din priviri.

Lagărul mi-a ucis familia

Din om liber, m-a făcut prizonier

………………………………………………

Lagărul m-a ucis într-o zi de vară timpurie,

Iar eu am reînviat în primăvara următoare,

Liber, cu privirea netemătoare

Am ieșit de acolo puțin mort și puțin viu,

Dar triumfător,

Mai mult palid decât trandafiriu.”

Autorul a scăpat cu viață fiind selecționat pentru munca de sclav, ideea selectorului (”Mengelle, marele măcelar”) fiind că băiatul poate fi util Reichului și astfel poate fi ucis de mai multe ori.  Altfel a fost cu familia lui. ”Părinții, frații, bunicii/S-au topit cu toții în foc”, în crematoriu. Amintirile autorului sunt obsedante, apocaliptice. Groaznic este momentul în care devine conștient că era într-un lagăr al morții, că în cele patru crematorii din lagăr erau arse corpurile victimelor. El află acest lucru de la ”puradei, țigănuși germani deportați înaintea noastră”, care au fost uciși și arși și ei în cele din urmă. Atmosfera în lagăr era tragică, Se ajunsese la cazuri în care unii deținuți, flămânzi, smulgeau o bucată de carne dintr-un cadavru pentru a-și astâmpăra foamea, dar nici acest lucru nu le era permis de către paznici. Toți deținuții erau slabi, palizi, mușcați de păduchi – aceștia fiind canale de transmitere a bolilor infecțioase de la un deținut la altul. Murdăria se adăuga muncii de sclav, foametei, mizeriei, terorii. Totul este ca un adevărat coșmar. Visul  tinerilor deținuți de a se vedea liberi vreodată era mai mult decât o utopie.

Nu este o cronică, ci amintiri personale însoțite de reflecții, exprimate în versuri. Putem afirma că este un poem unitar, deși compus din 51 de poezii diferite. Totuși, se poate spune că între aceste poezii este o adevărată continuitate, care transformă volumul într-un lung poem liric, pătrunzător la suflet. Autorul afirmă că a vrut să realizeze un volum de poezii în versuri albe. Totuși, uneori versurile albe sunt înlocuite de versuri rimate, de asemenea grave, triste.

Punctul de vedere al autorului este cel național evreiesc. Autorul nu poate uita suferința trecută. ”Moartea…/Acum devenită/Mai tăioasă și mai nemiloasă,/Căsăpind dintr-o izbitură/Șase milioane de evrei nevinovați,/Neapărați, de Dumnezeu uitați”. De ce, care este cauza? ”Ai greșit? Nu!/Ai ucis? Nu!/Ai furat? Nu!/Ești curat, neîntinat,/Dar ei te socotesc un jidan murdar și vinovat/…/Ești oripilat, subjugat, dezonorat/Și n-ai nici un mijloc de apărare/…/Ești condamnat:/Vei fi ucis și gazat/Destinul așa a comandat.”

Autorul atacă negaționismul, însă fără atacuri la persoană:

”De ce se-ndoiesc

Cei ce n-au cunoscut dezastrul?

………………………………………….

Eu am fost acolo

Candidat, ca și alții, la gazare, m-a salvat o  întâmplare,

Însă milioane n-au scăpat.

Eu am văzut cuptoarele

Și coșurile  lor fumegânde

Eu am simțit mirosul trupurilor arzânde./

Să vină negaționiștii

Și să ne spună unde sunt

Părinții și frații noștri!

Să conteste cineva adevărul!

Și să ni-i aducă vii

Pe cei arși în crematorii.

Vorbele vin și pleacă, faptele rămân,

Mărturii de netăgăduit

Ale unui măcel anume pregătit.”

Autorul vorbește despre ”poporul reales” de Dumnezeu. ”Doar Dumnezeu singur știe de ce…trăim cu speranța ca Dumnezeu se va întoarce cu fața spre noi”. Negaționismul este asociat de autor cu situația contemporană, ”când un șef musulman își scuipă ura”. Alt aspect asociat de autor cu negaționismul  este uitarea. El se referă și la situația supraviețuitorilor în zilele noastre și cere ca ei să fie considerați o mărturie vie și să li se respecte drepturile. Tot el cere prezentarea Holocaustului în rândul celor care s-au născut după încheierea lui, pentru ca genocidul să rămână prezent în memoria colectivă. Autorul nu uită, nu poate să uite, nici nu poate să ierte.

Volumul este bogat ilustrat, completând textul poemului pe cale artistică. Ultima ilustrație este o baracă. Autorul adaugă o explicație, care este și încheierea volumului. ”În baraca asta am stat și eu, alături de circa opt sute de tineri și copii. Nu era viață, nu era liniște, nu era tihnă, doar o așteptare încordată a unui ordin care ne putea duce, în orice moment, la crematoriu. Cine-a scăpat de aici, se poate socoti, fără îndoială, un fericit evreu.”

Adevărul, numai adevărul și tot adevărul. Și totuși, poate, înțelegere, împăcare fără a uita ceea ce a fost…

Acest articol a fost publicat duminică, 21 august 2011 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.