Atunci a murit un copac
Cum ma gandeam la ceva frumos A parasi din prea multa iubire este un paradox dar as indrazni sa spun ca nu este singurul din viata (ce zici ce filozofica sunt, ha? :)))) ). Motivatie rezonabila exista totdeauna numai ca, desigur, adesea subiectiva. Rezonabila pentru cine? OK, pe baiatul acela il numim Eugen. Eram in liceu, el in facultate. Cu 6 ani mai mare decat mine. La varsta aceea diferenta e mai mare decat mult mai tarziu. La inceput m-a fascinat statutul lui. Dupa un timp, nu stiu cat, habar n-am unde a fost granita, am inteles ca il iubeam foarte mult. A terminat facultatea, a fost repartizat la un institut de cercetari, ceva cu tehnica de varf. La vreun an am terminat si eu liceul, am primit servici in proiectare la o intreprindere uriasa. De-acum era de la sine inteles ca nu aveam decat un drum de urmat: impreuna. Ii era frica, de multe ori spunea: esti prea frumoasa pentru mine! Mai tarziu am inteles ca el de fapt voia sa spuna: esti prea puternica pentru mine, prea independenta. Apoi a inteles si el ca il iubeam. De la un timp am inceput sa descopar iesiri de genul „nu poti sa apari in lume cu culoarea aia ciudata pe unghii” sau alte observatii care nu se fac cand ai de-a face cu mine… Intr-o zi a facut o gluma. O gluma proasta. Si chiar daca a fost o gluma, si chiar daca a fost proasta, mi-am dat seama ca vine totusi dintr-o structura care in esenta nu poate fi clintita. Eram la el acasa, a venit un prieten de-al lui si s-au asezat sa joace o tabla. Eu, mai mult asa de complezenta, zic „si eu ce fac acum?”. „Uite, acolo e bucataria” zice el. Nu m-am suparat dar mi-am luat geanta, am zis frumos la revedere si am plecat. Si plecata am fost. M-am gandit mult la ce aveam de facut. Am vorbit cu mine insami mult. Am inteles ca asa e el, e crescut asa, e format asa iar eu cu orice as putea sa fac un compromis dar niciodata cu atitudinea macho. Ciudat, pentru ca altfel era un baiat foarte „de catifea”, bland, delicat, binecrescut… Nu am mai raspuns la telefoanele lui, nu am raspuns la soneria de la usa, nu i-am dat nici un fel de explicatii. Am considerat si mai consider inca: n-avea nevoie de nici o explicatie. Ma cunostea bine. (Crede-ma, parca si acum ma copleseste o duiosie anume…) Evident ca m-a bombardat cu mesaje pe toate caile. De-abia dupa cateva luni de zile am acceptat sa ma intalnesc cu el pentru cateva minute. Imi pare rau ca nu am putut pastra intalnirea aceea pe film, pentru ca ea nu exista decat in mintea si inima mea si nimic n-o mai poate reda. Nici eu. Tensiunea dintre noi, incarcatura aceea care la cea mai mica scanteie ar fi declansat un incendiu devastator, nu pot sa redau… Nu stiu. Au fost intr-adevar doar cateva minute. Imi amintesc cum eram imbracata: o rochita stramta in talie, apoi cadea in clos, scurta, destul de scurta chiar. Cu maneca lunga, umflata la umar, stramta pe mana in jos. Bleumarin cu flori mici si rare, rosii si albe. Ne-am imbratisat, eu dreapta, vesela, sigura pe mine (ma hotarasem sa fiu asa!), el aplecat parca de toate greutatile lumii, trist, speriat… La el acasa, nici nu m-am asezat. Am intrebat ce era asa de important de ma tot cauta peste tot… nu mai retin intreg schimbul de cuvinte… Mi-a raspuns cu o intrebare, cu expresia de „spune nu!”: ai pe altcineva? Cu acelasi zambet, mai bland insa, mai duios cumva, am spus doar atat: da. Si am ramas dreapta ca o lumanare. Nu stiam pe atunci ca intelesesem deja esenta expresiei „copacii mor in picioare”. Si nu stiam atunci, inca nu stiam, ca in clipa aceea murise un copac. Un singur copac. Cati aveau sa mai moara… Imaginea lui de disperata resemnare am luat-o cu mine prin viata. O am si acum intr-un loc bine pazit. Vezi tu, am inteles ca viata mea cu el ar fi devenit foarte curand un cosmar. Eram prea moderna, prea emancipata pentru ce isi dorea el. Am inteles ca iubindu-l atata, m-ar fi ranit crunt. Si eu l-as fi ranit la fel de crunt pentru ca n-as fi putut niciodata sa fiu cea care ar fi vrut el sa fiu. Intelege-ma bine, am vrut sa fiu cinstita in primul rand cu mine, cu propria-mi natura, pe care nu puteam nici s-o schimb, nici s-o reneg. Asa as face si azi, de-ar fi din nou asa. N-am regretat niciodata, dar cred ca nici n-am incetat vreodata sa-l iubesc – asa, in felul acela genuin, nevinovat, cel mai curat dintre toate.Se poate sa lasi din prea multa iubire. Daca nu-l iubeam si voiam doar o situatie, era usor. Pretentiile lui de mai tarziu m-ar fi deranjat poate, dar nu durut, iar daca nu m-ar fi iubit si l-as fi ranit, l-ar fi deranjat poate, dar nu durut. Asa… era o viata unde astepta multa durere, suparare, tristete… Iar astea sufoca iubirea, oricat de mare ar fi ea. Ani de zile mi-am dorit sa-l intalnesc din nou, pentru o clipa. As fi vrut sa-i pun o intrebare. Stii, in toti anii astia care au trecut de la despartirea aceea, cand a mai murit un copac, am tinut amintirea lui intr-un fel foarte special: fara suferinta, fara dor, fara ranchiuna, de ura nici nu s-a pus problema… Dar in noptile cand nu puteam sa dorm dintr-un motiv sau altul, gasisem metoda mea ca sa pot adormi: sa ma gandesc la ceva frumos. Intotdeauna „ceva frumos” era o scena din scurta noastra viata impreuna. La inceput incercam sa gasesc si altceva, dupa aceea n-am mai incercat. Adormeam impacata. Dupa mult timp, intr-o buna zi, l-am eliberat. S-a intamplat ceva care a declansat aceasta eliberare. Si de atunci, a ma gandi la ceva frumos ca sa adorm si-a pierdut magia. Vrei sa stii cum? Dupa scena in care ‘a murit un copac’ n-au trecut mai mult de trei luni si m-am maritat cu Traian. Ne intalnisem intr-o excursie la munte, era vesel si necomplicat. S-a indragostit tare de mine. Si eu de el. Asa credeam atunci. Nici azi nu stiu daca eram indragostita de el sau de indragostitul lui de mine. Umplea exact golul pe care gluma proasta il sapase in viata mea. Eram indragostita de Traian si il iubeam pe Eugen. E foarte greu sa distingi granitele uneori. Am realizat mai tarziu ca m-am maritat de teama ca lipsa lui Eugen ar fi devenit mistuitoare. Toti anii astia au fost un paralelism de sentimente, de trairi… Cumva Eugen a existat tot timpul pe drumul prin viata. De aceea in noptile cand nu puteam dormi ma foloseam de metoda mea speciala. Aproape 18 ani a durat casnicia si cand totul a fost definitiv am inteles cu o surprindere de genul „Eureka!” cum ca in acelasi timp m-am despartit si de Eugen. Din momentul acela a disparut si magia acelui „sa ma gandesc la ceva frumos”. Nu mai gaseam nimic atat de frumos care sa-mi ocupe gandurile si sa ma captiveze atat cat sa ma trimita in lumea viselor. In anii care au urmat dupa despartirea de ei (!) l-am uitat aproape total pe Eugen. Acum, toate astea sunt ca un capitol incheiat dar, ca orice capitol face parte dintr-o carte si de aceea nu e niciodata in totalitate de sine statator. Mai rasfoiesc uneori cartea, ca noi toti probabil, si ma mai mir, si ma mai intreb, si mai rad, si mai plang… Dar magia lui „ma gandesc la ceva frumos” a disparut. Inca imi mai doresc sa-l intalnesc pentru o clipa. As vrea sa-l intreb daca am mai insemnat ceva pentru el mai tarziu in viata sau am fost un capitol incheiat si gata. Un copac care a murit… Nu stiu de ce atat de mult as vrea s-o aflu.
