Pierre
Bucureşti, anii ‘60
Pe când abia împlinea 20 de ani, Pierre primea o anonimă, cu litere decupate din ziar, care îl anunţa că tatăl său adevărat nu este colonelul Rădulescu (de fapt fusese ofiţer, epurările efectuate de comunişti în armată îl transformaseră în inginer constructor), ci “un jidan”.
“După ani, am început să mă întreb dacă anonima nu era opera securităţii – era bine ca eu să primesc un semnal că pot fi oricând şantajat.”
Oricum acea anonimă se dorea a produce un şoc asupra tânărului Pierre. Numai că întâmplarea făcuse ca el tocmai să afle deja câte ceva, nu cu mult timp în urmă, când o mătuşă îi dezvăluise numele tatălui adevărat şi, desigur, etnicitatea acestuia. Aşa că acea lovitură nu a avut efectul scontat.
New-York, anii ’80
Pola, o tânără de douăzeci şi ceva de ani, răscolind într-o doară printr-un sertar rămas intact de peste 10 ani de când murise tatăl ei, a descoperit, bine ascunsă, o fotografie surprinzătoare. Era încadrată de alte două fotografii alb-negru ce îi reprezentau pe bunicii ei, era de dimensiuni mici şi era portretul unui băiat. Pe loc a fost frapată de uluitoarea asemănare dintre acel băiat şi alte imagini ale tatălui ei de pe când era copil. Aceiaşi ochi căprui intens, aceeaşi strălucire în privirea pătrunzătoare spre obiectiv. Primul gest al Paulei a fost să întoarcă fotografia spre a citi ceva pe verso. Era un scris de copil, cuvinte tandre în limba franceză: “Je vous embrasse bien fort – Pierre”. Şi o dată: 1956.
Mama nu i-a putut spune nimic despre acel băiat dar Pola, de când a văzut acea fotografie, a rămas cu un sentiment ciudat, al unei legături cu băieţelul din fotografie…
Buzău, început de secol XX
În 1909 s-a născut în Buzău Ionel Rapaport şi la vârtsa de 17 ani a plecat la Paris spre a studia medicina. Şi-a luat şi doctoratul, a scris cărţi de psihopatologie. Nu s-a mai întors niciodată în ţară.
Părinţii au rămas în Buzău pe mai departe şi ei au fost cei care i-au trimis acele fotografii pe care le va descoperi Pola mai târziu, derulând povestea de la unul din capete..
Paris, în preajma celui de-al doilea război mondial, o poveste de iubire în oraşul etern romantic
Deşi Ionel, evreu de origine, a trebuit să suporte condiţiile vitrege ale acelui timp, a avut o frumoasă poveste de dragoste cu Maria, venită şi ea din România pentru studii la Paris.
Un cuplu de contraste, cum se întâmplă mai adesea: Maria era visătoare, cu viaţa plină de fantasme pe când Ionel avea în el mai degrabă ceva serios. Şi ar mai fi ceva de semnalat: era îndrăgostit până peste cap de ea.
“Parce’quelle avait du charme, oh, elle avait de la classe”.
În 1945 s-a născut un copil, botezat Pierre.
Numai că în scurt timp iubirea s-a sfârşit, cei doi despărţindu-se…
Ionel a rămas la Paris un timp iar în 1948 Maria şi micul Pierre au venit în România.
S-au deschis două cărări de viaţă ce s-au depărtat şi mai mult prin căsătoria lui Ionel care mai apoi a traversat oceanul, în oraşul noii sale soţii, într-o lume nouă.
Bucureşti, anii ’50
Maria, reîntoarsă în ţară, se căsătoreşte, pe când Pierre avea 12 ani, cu Nicolae, acela care a devenit un adevarat tată pentru băiat. Nu l-a înfiat ci l-a recunoscut ca fiu al său. Ea se numea Banu, el se numea Rădulescu, la cununie au luat amândouă numele. A iubit-o enorm pe Maria, a ţinut la Pierre ca la propriul copil (fata lui murise la bombardamentul din aprilie 1944). A fost un om generos şi delicat.
New York, anii ’50
Mai exact 1956, dar ceea ce s-a petrecut atunci se va vedea mai târziu…
Anii ‘70
Că e vorba de New York sau de Bucureşti, se moare… asa cum s-a întâmplat şi cu cei doi bărbaţi din viaţa Mariei, unul după altul. Ionel în 1972, la New York, Nicolae la Bucureşti, în 1976.
Maria, fin de siècle
Maria a supravieţuit tuturor, şi-a ajutat fiul în cele mai grele momente ale vieţii lui de om matur deja, dar ea, ca orice mamă, a mers să “moară puţin” abia la 91 de ani, închizând oarecum povestea asupra căreia se păstrase discreţie o viaţă întreagă.
Cartea
Destinul apare uneori cu oferta unei şanse.
În 1974, o prietenă a Mariei ajunge la Paris şi află, de la o cunoştinţă comună, despre moartea grea a lui Ionel. Aduce de la Paris vestea şi o carte. Ionel devenise psihopatolog şi scrisese despre o sectă religioasă din România, aşa numiţii ‘scapeţi’ sau ‘muscali’, cunoscuţi pentru că bărbaţii se castrau voluntar după ce făceau copii.
Erau semne venite din spaţiu şi din timp dar mai ales din dimensiunea genetică.
“S-a întâmplat ceva ciudat în sufletul meu atunci – am început să simt pentru el un sentiment ciudat de dragoste – pe care căutam să mi-l reprim, pentru că mă simţeam vinovat faţă de tatăl meu care mă crescuse, dar era un sentiment ciudat şi puternic. Îmi era milă de el că era condamnat, că nu putuse să se explice, în acelaşi timp mă gândeam la cele două surori pe care aş fi vrut să le cunosc.”
Avem posibilitatea de a alege
“Tot ce ştiam despre Ionel nu era deloc în favoarea lui-dar în mine era un gând, aş fi vrut ‘audietur et altera pars’. În viaţă ţi se întâmplă să faci o greseală pe care nu ştii să o repari, se întâmplă o dată să fii greşit interpretat. Să faci ceva ce crezi că e bine şi să nu îţi dai seama de consecinţe.”
Băiatul lui Pierre a primit o bursă de doctorat în matematici la MIT, asa se face că în 1997 Pierre însuşi ajunge în vizită în America şi are surpriza de a găsi la biblioteca universităţii Harvard, cartea lui Ionel.
Decizia a fost promptă.
“Am avut revelaţia că trebuie să-mi caut surorile.” Atât. Limpede.
Perseverenţa este rǎsplǎtitǎ
Pierre a revenit la Bucureşti şi a început cu toatǎ energia sǎ caute urmele surorilor sale. Ştia doar numele de familie, Rapaport. Dar poate ele se cǎsǎtoriserǎ. Bǎnuia cǎ Ionel trǎise la New York. Dar poate cǎ fetele se mutaserǎ….
A cǎutat pe web toate referinţele despre numele Rapaport. A trimis mailuri peste tot. Cel mai adesea a primit rǎspunsuri de genul “regret, bunicul a venit din Polonia”.
Pânǎ când, într-o searǎ, revenind la carte, singura legǎturǎ cu tatǎl biologic, Pierre a descoperit o adresǎ din New York. A privit-o fǎrǎ prea mare entuziasm dar a scris. La scrisoarea lui a primit scrisoare:
“Tu eşti bǎiatul din poza din 1956?”
Surorile
Jill este scriitoare. A sintetizat totul într-o frazǎ dintr-un eseu al ei. “Are un stil absolut aiuritor – Kafka sau Dostoievski scriau mult mai potolit…”
Pola este regizoare. Privind ochii bǎieţelului din acea pozǎ descoperitǎ târziu, a rǎmas cu sentimentul cǎ mai are un frate undeva…Au trecut anii. Nu avea nici o idee cum sǎ dea de Pierre. Ar fi încercat sǎ-l caute la Paris, sǎ caute rude din partea tatǎlui. Dar nu avea nimic. Nu i-ar fi trecut o clipǎ prin gând sǎ caute tocmai în România.
Pânǎ ce într-o bunǎ zi mama ei a anunţat-o de o anumitǎ scrisoare expediatǎ din Bucureşti care începea cu “Caut urmele familiei doctorului Ionel Rapaport…” şi se încheia cu semnǎtura: Pierre Rǎdulescu-Banu. A tresǎrit. Nu cumva era chiar acel Pierre din fotografie?
Filmul
Şi Pola a pus toatǎ povestea într-un film, ‘Family Secret’, care vorbeşte despre descoperirea unui frate necunoscut, a cǎrui existenţǎ a fost ţinutǎ secret de cǎtre tatǎ. Care vorbeşte despre o experienţǎ americanǎ unicǎ, despre efectele celui de-al doilea rǎzboi mondial, persecuţia şi supravieţuirea evreilor europeni, despre comunismul est-european versus sistemul american.
Pola şi-a iubit şi respectat mult tatăl, iar poza din 1956 a contrariat-o: bucuria că mai are un frate şi mâhnirea şi consternarea că tatăl ei a ascuns acest adevăr. Tatăl ei, un om de mare valoare intelectuală şi morală, are totuşi în urma lui o poveste neştiută şi interpretabilă în mod neplăcut.
Pola vorbeşte în film despre întâlnirea ‘Est-Vest’, ea descoperind surprinsǎ cât de asemǎnǎtori erau, în aspect şi gesturi, simţ al umorului şi înţelepciune. Vorbeşte despre emoţia momentelor vulnerabile din copilărie, legături tăiate şi legături renăscute. Un secret de familie care invită la meditaţie, cu onestitate, despre relaţiile dintre oameni, despre necesitatea de adevăr şi implicaţii.
http://www.blindinglightfilms.com/FamilySecret
http://www.frif.com/new2001/sec.html
http://www.d-net-sales.de/films/dnet072.htm
http://www.lernzeit.de/aktuelles/meldung150302.phtml
O cronică a filmului, premiat la câteva festivaluri internaţionale de filme documentare, spune cam aşa:
„Privirea lui nu este a unui om crescut în America anilor ’50, crescut cu lapte şi unt. Este privirea unui om care a trăit în comunism. Prea mulţi ani. Nu pot fi şterşi. Este o privire care ştie să se ascundă, dar care tot ar fi devenit cândva victimă. Dar când, în finalul filmului- se duce la primăria din Paris să îşi scoată o copie după certificatul de naştere francez, privirea lui este cu totul alta, e încărcată cu entuziasm la înaltă tensiune. Şi poate că acesta e cel mai mare merit al filmului.”
Cuvintele unui fiu către alt fiu
„Ştii, în viaţă, datoriile dintre tată şi fiu sunt reciproce: el trebuie să te apere dacă ai greşit- cine altul să o facă?-, tu trebuie să-l aperi dacă a greşit-cine altul să o facă?”
Pierre