Întâlnirea
ICQ:
– Am multe sǎ-ţi spun. Voi veni în România şi vom sta de vorbǎ pe îndelete.
– Abia aştept !
– Voi fi pe băncuţa de la monument, dimineaţa, când, dacă e senin, se vede până sus pe munte. Sǎ ne plimbǎm şi sǎ ne rǎsfeţe soarele la o terasǎ. Sǎ-ţi povestesc toate câte le-am adunat în suflet.
– Sigur. O zi cu tine va fi cadoul de ziua mea.
– :)) Am nevoie de tine.
Telefon:
– Servus. Ce faci? Aici e soare şi-mi beau cafeaua pe balcon. Apoi mǎ duc la shopping, cadourile pentru când vin în România.
– Mă gândesc numai la întâlnirea cu tine. M-am interesat de nişte hoteluri.
– Lasǎ cǎ e timp. Vedem atunci. Îmi doresc sǎ ne vedem dar am emoţii dacǎ îţi voi plǎcea.
ICQ:
– Mâine am avionul. Grecia timp de o sǎptǎmânǎ la prietenii mei de acolo. Sper sǎ mă descurc cu atâtea bagaje. Mǎ copleşesc. Te sun când ajung în ţarǎ.
– Sǎ-ţi iei un mobil şi sǎ mǎ suni ca sǎ îţi ştiu numǎrul. Să te pot căuta şi eu.
– Nu ştiu. Mai vedem. Mi-am notat numerele tale de telefon. Te sun eu…..
Şi a trecut timpul. Zile dupǎ zile. A trecut şi ziua mea. Încercam să intuiesc când va veni, când vom putea sǎ ne întâlnim. Sǎ fie o zi liberǎ, sǎ putem gǎsi rǎgazul necesar. Între timp, viaţa de zi cu zi.
E-mail:
Sunt îngrozitor de obositǎ. De supǎratǎ. Copleşitǎ de câte le-am gǎsit aici. Mâine plec la mare cu nişte prieteni. Te caut când vin de acolo.
Şi au mai trecut zile. Fǎrǎ nici o veste. Planurile îşi pierdeau raţiunea de a fi. Viaţa de zi cu zi aducea o desfǎşurare cu imprevizibile cerinţe. Eram la volan şi sunǎ mobilul, un numǎr de litoral.
Telefon:
– Servus! Ce faci?
– Bine. Ce surprizǎ plǎcutǎ. Te aştept. Cum e acolo?
– Bine. Te sun de la un telefon public. Am prins o clipǎ când sunt singurǎ. O sǎ îţi dau email când ajung acasǎ. Ciao.
– Ciao.
Şi nici măcar nu apucasem să-i urez ‘bun venit’, nici să aflu vreun număr de telefon de-al ei. Au mai trecut câteva zile. I-am trimis eu email ca sǎ o anunţ cum se prefigureazǎ programul meu pentru zilele urmǎtoare. Sǎ-i spun cǎ mai trecusem prin oraşul ei dar cum nu i-am ştiut nici telefonul şi nici mǎcar numele de familie, sǎ o pot cǎuta în cartea de telefon, a rǎmas totul în zadar.
E-mail:
Sunt teribil de obositǎ. M-am sǎturat de înghesuială şi trenuri murdare, de maşini şi şosele aglomerate, de zǎpǎcealǎ şi agitaţie. Sunt dezamǎgitǎ de tot.
Dacǎ ai drum pe aici, îmi face plǎcere sǎ ne întâlnim. Dar sǎ nu faci un efort special pentru mine, eşti şi tu angrenat în treburile tale.
Mâine ajung cu ai mei în Bucureşti la medici dar nu avem cum să ne vedem. În week-end merg la cabana cumnatei mele. Duminicǎ seara sunt acasǎ şi te sun. Poate cǎ sǎptǎmâna urmǎtoare am o zi mai liberǎ şi mergem undeva aici în zonă.
Deodatǎ lucrurile se precipitǎ, treburile se aglomereazǎ şi trebuie sǎ plec din nou în provincie. Zile pe drumuri dar cu speranţa cǎ totuşi, la final, voi putea sǎ ajung la ea, să mă întorc în Bucureşti făcând un mic ocol prin oraşul ei. Dar cum voi putea lua legǎtura cu ea? I-am pregǎtit un cadou şi nu ştiu dacǎ sǎ-l iau cu mine, în speranţa întâlnirii, sau nu? Îl iau. Poate, poate…Şi trimit un email cu programul ce mi se prefigura atunci.
Telefon:
– Servus! Ce faci?
(Faţǎ de tonul obosit al mailurilor, la telefon e de fiecare datǎ o voce jucǎuşǎ, de alint, zglobie)
– Bine. Sunt în Arad, la o bere dupǎ o zi de muncǎ.
– Acum am ajuns acasǎ. Am primit mailul tau. Te sun din nou de la public. Mi-am rezervat ziua de poimâine special pentru tine. A doua zi am autocarul spre Germania.
– E bine. Atunci ne vedem. Mâine trag tare să termin treaba aici, mă odihnesc puţin şi dacă o să conduc toată noaptea poimâine voi ajunge la tine spre searǎ.
– OK. Te voi suna eu atunci pe la 3-4 ca sǎ aflu exact când ajungi la mine.
– Unde ne întâlnim?
– Te aştept eu la McDonald.
– Bine. Vorbim la faţa locului.
Dintr-o datǎ totul capǎtǎ o nuanţǎ mult mai rozǎ, mai vioaie. Aş zice că timpul trece prea încet dacă nu ar fi atât de mult de lucru şi îmi pare că trece prea repede şi nu le reuşesc pe toate. Gata! Am terminat… Mai am timp să dorm puţin ca imediat după miezul nopţii să plec la drum. Şoseaua e liberă şi în 12 ore pot ajunge la ea.
Dar, cum se întâmplǎ, cade lovitura: un telefon, o problemǎ suplimentarǎ. Deja siguranţa mi se clatinǎ. Parcă mi s-a scurs toată energia, îmi pare că şi ultima şansă zboară acum. Nu mai îmi rămâne decât să fiu calm…
Partenerul nostru din acest colţ de ţară este întruchiparea fidelă a calmului proverbial, are nu doar vorbele molcome dar şi gesturile, în timp ce eu fierb, fierb, fierb…. Îmi zâmbeşte dintr-o dată complice şi înţeleg în fine că de fapt reuşise rezolvarea mai repede. Mă ghicise. Bucuria eliberării mi-a dat aripi şi n-am mai aşteptat nici o clipă, am pornit maşina şi… la drum! Noaptea şoseaua e aproape pustie şi dimineaţa deja făcusem jumatate din drum. Am tras pe dreapta să închid puţin ochii. Şi apoi kilometrii se scurgeau parcă mai încet, cu cât erau din ce în ce mai puţini. Scot mobilul la îndemânǎ, sunt cu ochii pe el. Deodatǎ descopǎr cu groazǎ cǎ nu mai are semnal!!! Unde oare mă aflu? Nu văd decât dealuri în jur. Se apropia ora 3…. Deschid fereastra şi scot mâna cu mobilul ţinut strâns câţiva centimetri afarǎ. Nimic. O urmǎ de liniuţǎ dar insuficientǎ pentru o convorbire. Şi timpul trece şi exact intervalul 3-4 este fǎrǎ semnal. La o curbǎ, pe o porţiune, revine semnalul. Şi mi-e necaz cǎ nu îi ştiu eu numǎrul de telefon, sǎ o fi sunat mǎcar de la un telefon fix de pe traseu. Sper sǎ aibe rǎbdare şi sǎ revinǎ cu telefonul, sǎ sune şi mai târziu, sǎ nu creadǎ cumva cǎ nu mai vin. Încerc sǎ fiu calm, sǎ ma temperez. Timpul trece totuşi şi ora sosirii se apropie.
Nu a sunat nimeni. Am intrat în oraş. McDonald. Parchez, cu privirea roată, mă agăţ de fiecare siluetă. O nădejde absurdă cǎ poate totuşi mǎ aşteaptǎ. Nu. Intru. Ies. Jur împrejur. Lume multǎ dar nu este ea. Ce sǎ fac? Mă aşez la o masă, mănânc tacticos cu ochii pândind, cu urechile ciulite. Poate totuşi mǎ va mai suna. Las maşina în parcare şi mǎ plimb pe o stradă alăturată. M-am gândit cǎ are probleme, cǎ s-a întâmplat ceva, cǎ nu poate veni. Deşi parcǎ un mic telefon tot ar fi fost posibil. Oricâtǎ suspiciune era acasǎ la ea, măcar un mesaj scurt de anulare. Şi nu mai zic de faptul cǎ nu mi-a dat nici un indiciu sǎ o pot cǎuta eu. Alung toate gândurile astea care nu fac decât sǎ macine. O iau agale la plimbare, sǎ descopǎr oraşul. Mǎ uit la indicatoare şi totuşi la un moment dat ajung în sensul opus centrului. Ce sǎ caut în cartier? Nici mǎcar nu ştiu în ce cartier locuieşte ca sǎ trec pe sub fereastra ei. În centru poate cǎ o întâlnesc. O fi ieşit la cumpǎrǎturi sau cu prietenii la o terasǎ. Gânduri aiurea. Un taxi pânǎ în centru ca mǎcar sǎ mǎ plimb. Pe trotuare, cu ochii la vitrine. Lume la plimbare, magazine care se pregǎteau sǎ închidǎ, terasele pline. Am urcat pe lângǎ piaţa centralǎ pe o stradǎ ce mi-a plǎcut, atras de nişte lumini ce îmi pǎreau a semnaliza o terasǎ. Ajungând lângǎ ele am vǎzut cǎ erau doar simple chioşcuri non-stop. Drum întors, de data asta pe altǎ stradǎ, ca sǎ descopǎr locuri noi. Firme, vitrine, case, oameni. E searǎ şi tinerii ies la întâlnire. E romantic totul şi eu resimt amǎrǎciunea din tinereţe când cǎutam disperat o fatǎ şi mǎ simţeam singur-singur. Am ieşit în bulevard o terasǎ plinǎ pânǎ la refuz, am mai fǎcut câţiva paşi şi am traversat spre parc. Trecere de pietoni şi din nou pe vechiul trotuar. Deodatǎ, în faţa mea, douǎ fete. Era ea!!! Ce simplu…. Da, se poate ! Existǎ şi minuni. Ce simplu mi se pare… O recunosc din prima privire. E în blugi, aşa cum zicea de acum 6 luni cǎ va veni. E cu o fatǎ. Traverseazǎ pe lângǎ mine. Arunc o replicǎ amuzantǎ dar nu mǎ aud. Mǎ apropii şi reiau. Atunci se opresc şi mǎ vede. Fata dispare repede şi noi doi continuǎm traversarea fǎrǎ vorbe. Firesc, de parcǎ aşa şi fusese hotǎrât sǎ ne întâlnim. Ne-am aşezat pe o bancǎ în parc. Fǎrǎ mari explicaţii. Mi-a zis cǎ abia atunci a scǎpat de acasǎ, cǎ mergea exact la poştǎ sǎ îmi dea telefon şi cǎ puştoaica din vecini se ţinuse scai de ea. Şi-a aprins o ţigarǎ. Şi-a tras sufletul.
– Iatǎ cǎ ne-am întâlnit faţǎ în faţǎ! Îmi este puţin cam greu sǎ mǎ ascund. Am sentimentul cǎ toţi mǎ suspecteazǎ. Nu pot face o mişcare de una singurǎ. Nu ştiu, poate este o pǎrere a mea. Sunt obositǎ de tot ceea ce am trǎit aici. Aş fi vrut exuberanţǎ şi voioşia unei vacanţe. M-am simţit încorsetatǎ.
S-a terminat ţigara şi am trecut pe nişte strǎduţe. Am gǎsit un hotel vechi, cu intrare somptuoasǎ şi scǎri largi, arcade din alte timpuri. Camera uriaşǎ, ca un salon de primire de altǎdatǎ combinat cu un dormitor. Vorbeam de parcǎ abia ne despǎrţisem. Povestea ei… Nu şi-a revenit dintr-o iubire de trei ani, terminatǎ amar… Nu are cui vorbi despre asta, lumea nu pare a o înţelege cǎ iubeşte la 40 de ani. Se frǎmântǎ dacǎ e bine, dacǎ se poate… A depǎşit momentul de rupturǎ dar a pǎstrat în colţul inimii sentimentul iubirii care a fost.
– Cred cǎ aceastǎ vacanţǎ de una singurǎ m-a schimbat, m-a apropiat din nou de ai mei. Am vorbit cu ei la telefon şi simţeam în voce dorinţa revederii. Poate cǎ s-a cicatrizat rana iubirii şi poate cǎ mi s-a redeschis bucuria familiei mele de altǎdatǎ când eram fericiţi împreunǎ. Nu ştiu. Este ultima mea noapte de dragoste.
Cu patimă ca o ardere scurtă, fără vreo reţinere. Şi totuşi, acolo NU. Dar aici cu totul. Wow!
A început sǎ plouǎ. S-a oprit. Am coborît în oraş, m-a condus pe strǎzi explicându-mi ce îi spunea ei fiecare stradǎ, fiecare casǎ. Era tinereţea ei acolo. Strângea la piept cadoul meu şi ştiam cǎ se terminase. Nici nu mai simţeam nevoia de a mai vorbi. Ştiam amândoi totul, vorbisem totul. Rǎmâne doar speranţa zilei de mâine. Pe sub pasaje de case vechi, pe strǎzi luminate şi umede ca dupǎ ploaie, m-am trezit exact pe strada pe care urcasem eu atras de luminile acelea. Mǎ oprisem acolo la chioşcuri şi pe acolo de fapt era drumul ei spre casǎ. Cât de aproape fusesem de fapt de ea, parcurgând cu câteva minute în avans drumul ei, înainte de minunea întâlnirii.
Mi-a arǎtat sǎ mǎ întorc pe altǎ stradǎ ca sǎ vǎd şi alte locuri frumoase, mi-a fǎcut cu mâna şi a dispǎrut în noapte.
A dispǎrut în lume.
NU SE VAD DIACRITICELE CE FAC PRIMITORII DE NU VERIFICA?
daniel