ACUM.TV

Călătoria cu trenul nu-i chiar cel mai distractiv lucru, mai ales când durează aproape o zi, iar la capătul ei te aşteaptă o activitate cu totul deosebită de, să spunem, un sejur odihnitor. Spre norocul meu, dar şi a celorlalţi călători din compartiment, eram cu un prieten, Nelu Moldovan, un povestitor cu un har special, acela de a fi interesant chiar şi atunci când auzi, cine ştie cum, pentru a treia oară, aceeaşi poveste.

Şi cum o doamnă care răsfoia o revistă de modă adusese în discuţie destul de spinoasa problemă a siluetei, Nelu, cu mult tact şi abilitate, intră în atmosferă.

– Mi-aduc aminte că, în urmă cu mai mulţi ani, am urmat un regim de slăbire, numit şi de alimentare raţională, ce-i drept nu singur ci împreună cu un grup de oameni, un grup mai măricel, care se cheamă de fapt popor. Regimul era atât de bine alcătuit încât purta chiar numele inventatorului său, omul care se ocupa şi de aplicarea lui, un tip foarte priceput, vestit în acele vremuri pentru modul genial în care făcea praf tot ce atingea. Până la urmă ar fi reuşit şi cu noi, numai că, proşti cum suntem, n-am înţeles valoarea ştiinţifică a experimentului, toată ziua umblam după crăpău, pârlind tot ce părea comestibil şi evident eram plini de boli şi belele, aşa cum ne asigurau nutriţioniştii vremii. Până la urmă, disperat de încăpăţânarea cobailor, directorul experimentului a făcut o cădere nervoasă şi se pare că a cerut unor trupeţi să-l împuşte la un zid, ceea ce ăia chiar au făcut cu un entuziasm sincer, dar cu foarte puţină îndemânare. Sensibilă, soţia omului, cea cu care el împărţise tot felul de bogăţii, titluri şi onoruri, mai puţin alimentaţia raţională, dar asta numai din cauză că doamna era, bineînţeles, perfectă şi n-avea nevoie de astfel de prostii, ce şi-a zis ea în mintea ei perfectă :

– Ia să împart eu cu ăsta al meu şi ultima afacere, dar mai lacomă, (mde, ca orice femeie) şi-a însuşit cea mai mare parte a trasoarelor expediate de răcani. La sfârşit, în mod cu totul surprinzător, dacă te luai numai după expresia feţei, părea destul de mulţumită de câştigul acela neaşteptat.

Din toată povestea asta, scăpat eu întreg la trup, că la minte mi-e greu să-mi dau seama, am jurat să nu mai ţin regimuri de slăbire, să trăiesc normal, mâncând conform puterii buzunarului şi am constatat foarte uimit că după cincisprezece ani nu mă loviseră bolile acelea cumplite pe care mi le prevesteau specialiştii, având toate drept cauză, îmbuibarea. Vă daţi seama deci, cam cu ce sentimente am primit mai zilele trecute, anunţul foarte înţepat al soţiei, că ea, împreună cu un grup de doamne de cea mai bună condiţie, care citesc reviste de specialitate, la coafor, unde au şi un fel de stat-major, au luat hotărârea fermă de a se hrăni sănătos respectând cu sfinţenie preceptele unui regim de slăbire prezentat într-o revistă americană de o blondă superbă, beneficiară a acestor miracole, care se cheamă sparanghel, pătrunjel şi, mai ales, fenomenalul ceai de troscot .

– Femeie, nu-l mânia pe Dumnezeu, nu ştii că orice tâmpit care flămânzeşte va slăbi chiar dacă nu vrea şi doar cei înţelepţi se pot bucura de savoarea bucatelor şi totuşi să nu se îngraşe ? „Femeia” mă priveşte cu scârbă şi pleacă la club, cartierul general, de unde arhanghelii alimentaţiei raţionale vor mântui lumea de păcatul poftelor trupeşti. Intru oarecum în depresie constatând cu tristeţe că mult mai are de muncit creatorul până când îşi va desăvârşi opera. Ca de obicei când simt angoasa băgându-şi ghearele în sufletul  meu, dau telefon  unui prieten, mare specialist în tămăduiri pe profil şi îl invit a doua zi, sâmbătă, să punem de un descântec, de o vrajă, ceva, să nu cumva să rămân în halul ăsta şi să mă apuc de scris poezie onirică. Prietenul meu înţelege rapid despre ce este vorba şi a doua zi, pe la ora prânzului, vremea când la clubul femeilor se cădea în extaz pentru salata de anghinară, se prezintă cu sculele şi toată ştiinţa sa de mag. De fapt, prietenul meu este scriitor de umor, gastronom, nu  varsă nici o picătură din paharul  care-i stă în faţă, cu mare dar în a povesti tot felul de snoave care de care mai hazoase, pe scurt cel mai potrivit remediu în asemenea situaţii.

Omul venise, precum vedeţi, bine pregătit (este desigur prietenul care se cunoaşte la nevoie), mă priveşte, declară că-s pe ducă şi-mi propune o terapie de salvare, una citită de el pe un papirus  din Regatul vechi al Egiptului. Treaba e simplă şi lipsită de durere: libaţii şi jertfe. Fug în cămară şi scot o sticlă cu ţuică de Văleni, galbenă ca mierea, înnobilată de iubirea doagelor de dud ce au ţinut-o în braţe doisprezece ani. Plini de grijă pentru sănătatea noastră, că şi vraciul trebuie să se apere de relele influenţe, tragem primele gâturi direct din sticlă. Depresia mea începe să chiţcăie înspăimântată, iar lui îi vin puterile tămăduitoare. Aprindem şi jertfelnicul din fundul grădinii în timp ce magul pune pe farfurii puţină brânză de oaie, câteva măslinuţe şi nişte cârnaţi afumaţi, de Pleşcoi, ce poartă în ei aromele păcatului şi ştiinţa vrednicilor munteni din părţile Buzăului. În felul acesta, alte câteva păhărele de ţuică iau drumul sufletului chicotind vesele. Între timp se face şi jarul pe care arunc, fără zgârcenie, o păstrămioară de batal, câteva felii de pulpă de porc pe care le-am frecat cu usturoi şi mirodenii, câţiva cârnaţi graşi, aroganţi, cu aere de nobili, aureolaţi de aroma cimbrului, apoi, aşa să fie acolo şi nişte cotlete cu steluţă de grăsime la mijloc şi os tânăr numai bun de ros. Fumul jertfei se înalţă spre cer, Dumnezeu se milostiveşte de mine, depresia cade zdrobită la pământ şi nici nu mă grăbesc să o calc în picioare cu dispreţ. Susţinem digestia bucatelor cu o pâine neagră făcută la vatră şi o Băbească de zile mari, dintr-un an secetos, pe care o păstrez eu în sticle îngropate în răcoarea pivniţei, special pentru asemenea zile de criză. Curg bancurile, râdem de întâmplări pe care nici nu prea mai putem să le povestim, până şi Noruţu, boxerul meu auriu, este vesel, deşi  n-a băut nimic, dar s-a  ghiftuit ca un porc.

Spre seară, când începusem să devenim deja melancolici şi ne curăţam gura cu nişte mere roşii şi crocante ca obrajii unei blonde care a fugit prin ger, apare nevasta mea afişând un aer victorios şi o culoare cam pământie. Ne priveşte, evident cu milă şi dispreţ, apoi se duce să se schimbe. Peste zece minute, se întoarce schimbată mai mult la faţă şi rade tot ce a scăpat de la noi, apoi sparge nişte nuci şi le cinsteşte cu vinul cel vârtos. Spre norocul ei, noi nu mai putem rosti cuvântul troscot, despre sparanghel ce să mai spun, aşa că nu ne arătăm curioşi asupra virtuţilor noului regim de viaţă lungă, promovat de blonda şi apetisanta americană.

Umanizată complet după al doilea pahar de vin, draga de ea ne face nişte cafele groase, cu caimac, pe care le onorăm pufăind  ţigări de foi cu banderolă aurie.

Ne despărţim când luna ne cam arată obrazul, îl conducem pe terapeut, iar la întoarcere îmi trec braţul peste talia destul de plinuţă a dragei mele soţii. Mesajul a fost bine înţeles şi, a doua zi, am ajuns la concluzia să recomandăm ceaiul de troscot unei vecine de peste drum, o babă ţicnită care ne  aruncă melci în grădină.

Acest articol a fost publicat duminică, 28 august 2011 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.