ACUM.TV

-Complicaţiile strică tenul, obişnuia să spună mama lui şi, ce-i drept, avea un ten superb!

Pentru nimic din lumea aceasta n-ar fi arătat vreun semn de tulburare. Avea mereu un aer liniştit care putea părea bunătate, la prima vedere, deşi era în realitate, cel mai pur şi profund egoism. Nu-şi sărutase niciodată băiatul pentru că, demult, citise în cărţi de psihologie despre complexul lui Oedip şi nu voia să îi provoace cumva o asemenea boală. De altfel, fiul ei o adora oricum! S-ar putea spune că avea un respect aproape religios faţă de maică-sa.

În mintea lui, femeile se împărţeau în două categorii: cele misterioase şi inaccesibile, aidoma maică-sii, şi cele cu care se culca. Nu frumuseţea era criteriul principal. Îi plăceau femeile supuse, docile, care nu cereau implicare, nici vreun efort. Cînd dai ceva sau faci un lucru special pentru cineva te ataşezi într-un fel, de persoana respectivă, iar el se ferea, poate inconştient, de pericol… Dar nu îşi refuza niciodată o femeie care-i plăcea pentru simplul motiv că nu îi acorda nici un credit. Încetau să îl mai intereseze de îndată ce le aducea în patul lui şi asta îi crease o faimă şi un aer de “fatalitate” care le înnebunea mai rău decît ochii lui înguşti şi trişti. Era greu de înţeles ce anume le atrăgea la el, dar ceva exista cu siguranţă. Şi nu era dragoste, deşi femeile credeau în general, asta…
Poate melancolia era atuul, secretul care îl făcea să pară un tip serios chiar atunci cînd se juca, doar.

În fapt, Don Juan îi oferea fiecăreia iluzia că ea şi numai ea ar putea fi ”aceea”! Iar femeile îşi încordau forţele, îşi dublau farmecele, se străduiau să îl “seducă” pe seducător, îşi făureau singure plasa în care cădeau inevitabil. De confuzia aceasta dintre seducător şi sedus se foloseşte orice “cuceritor”… Şi ce capcană mai abilă putea fi decît aceea pe care “vînatul” şi-o întindea de la sine? O dată intrată în competiţie cu alte femei sau, şi mai rău, cu ea însăşi, victima se încîlcea iremediabil într-o grămadă de presupuneri şi de subînţelesuri care existau doar în mintea şi în sufletul ei. Marc n-ar fi fost un don juan autentic dacă n-ar fi intuit toate acestea!

Regulile erau întotdeauna aceleaşi: să nu îţi pierzi capul şi să îl laşi pe celălat să o facă în locul tău. Cu cît se va zbate mai tare cu atît se va zăpăci mai rău… O atracţie sexuală puternică şi un teribil misoginism- iată combinaţia care le fascina pe femei! Trebuie spus totuşi, în apărarea lui, că le considera prea superficiale ca să merite cine ştie cîtă atenţie. De aceea, Marc nu se grăbea niciodată iar femeile priveau lucrul acesta cu multă recunoştinţă pentru că li se părea un semn de afecţiune şi de înţelegere faţă de ele. Cînd cineva începe să găsească semne de afecţiune acolo unde nu sînt devine clar că s-a îndrăgostit. Dragostea caută dragoste şi îşi făureşte cu de la sine putere propriile iluzii. Orice don juan ştie asta, iar Marc nu era chiar un începător. S-ar părea, de aici, că o femeie nu are de ales decît între un seducător abil şi un ins onest dar nepriceput…

Exista totuşi, o a treia variantă. Cînd un don juan masculin întîlneşte un don juan feminin apar complicaţiile… acele complicaţii de care amintea atît de des, mama lui, fără să precizeze sensul cuvintelor!
Acum, pe neaşteptate, mama lui recunoştea cu durere, în Anna, prima rivală adevărată. Îi semăna atît de bine, dar avea tinereţea de partea ei… Şi multe alte lucruri la care mama lui nici nu voia să se mai gîndească tocmai fiindcă le cunoştea foarte bine din propria-i tinereţe! Faţa ei prelungă şi fină, educaţia primită la şcoli din străinătate- pentru că avusese părinţi bogaţi- nu îi trădau lăcomia simţurilor. Băiatul îi moştenea caracterul. Iar acum, pentru prima oară, instinctul matern îi spunea că există o primejdie. Momentele în care Marc se întîlnea cu Anna, în cele mai nevinovate împrejurări, deveniseră un calvar pentru ea. Se ferea să îşi arate deschis îngrijorarea fiindcă se temea că îl va ajuta astfel, să-şi lămurească atracţia inconştientă pentru Anna.

Deocamdată, încerca să îi îndepărteze cu discreţie unul de celălalt, invocînd diverse motive, cît mai obiective posibil. Bănuia că Marc, după obiceiul lui, nu va dori să precipite evenimentele. Mai avea aşadar, destul timp să se pregătească pentru lupta finală.

Anna simţea şi ea o aversiune ascunsă faţă de doamna aceasta rece şi elegantă, dar nu se ostenea să şi-o explice în vreun fel pentru că, momentan, o preocupau alte lucruri. Marc însuşi trecea pe planul al doilea, dacă nu chiar al treilea! Ştia că un tip arătos ca el şi cu poziţia lui are întotdeauna de ales şi îl aştepta să se hotărască. Mai tîrziu avea să vadă dacă doar noutatea îl atrăgea sau dacă exista ceva mai profund… Pînă atunci se ocupa de problemele obişnuite şi nu tocmai, de vreme ce slujba ei devenea tot mai nesigură din motive deocamdată obscure. Aparent, nimic din ce lucra la birou nu mai era bine! Dacă la început avea parte numai de priviri binevoitoare, dintr-o dată, cei care o apreciau se schimbaseră. Se străduia cît putea să îi mulţumească, dar ceva nu mergea. Concret, nu îi explica nimeni ce anume. Se legau de nimicuri, de amănunte stupide…

Pe de altă parte, Marc era mereu serios şi corect, deşi o chema parcă mai des în biroul lui, întotdeauna cu diverse hîrtii şi dosare. Începea să se gîndească din ce în ce mai mult la demisie.
-Mai bine plec eu decît să mă dea ei afară, cugeta Anna în clipa aceea, răsfoind ziarul după job-uri.

Prima a alunecat scrumiera. Pe urmă s-au prăbuşit toate dosarele de pe fişet şi au început să se legene becurile. Anna încremeni. Brusc, uitase toate cuvintele pe care le ştia. Cineva striga cu putere într-o limbă necunoscută, iar uşile se trînteau una dupa alta, pe coridor. Rămăsese cu mîinile încleştate de masă, incapabilă să se mişte. Un zgomot puternic ca o explozie o asurzi şi îl văzu pe Marc lîngă ea. Nici după ce au ieşit din clădire nu a înţeles mai bine ce se întîmplase. Curtea era plină de oameni care vorbeau foarte repede şi agitat.

Întinse mîna să îi mulţumească lui Marc dar se opri cînd văzu uluită cum mama lui cobora abia atunci, scările, între doi angajaţi.
-A fost ceva la centrală, zise ea privind-o foarte atent pe Anna, însă fără aerul acela trufaş care-i era caracteristic. Părea obosită. Îi zîmbi în sfîrşit, fiului ei care venise îngrijorat, mai aproape.
-Eşti bine, Marc? Cred că ar trebui să mergem acasă cu toţii… Spune-le că sînt liberi, azi.
Apoi, se întoarse iar către fată şi o luă simplu, de braţ:
-Hai, Anna…
2.

Pentru a doua oară în viaţă, mama lui gîndise nu cu capul ci cu inima. Şi poate se înşela, la fel ca prima oară…
Marc se apropiase de Anna instinctiv, de îndată ce aflase că există un pericol aşa cum te arunci să salvezi pe cineva prea mic, neştiutor şi fragil. Pentru el, Anna era un fel de copil nevoit să trăiască într-o lume în care binele şi răul se amestecau în proporţii întîmplătoare.

Despre mama lui, însă, nu îşi putea închipui în mod sincer că ar avea nevoie de vreun ajutor. Mai toată viaţa fusese singură, după o scurtă căsnicie convenţională al cărei principal rezultat era el, şi nu se descurcase deloc rău! Poate de aceea şi felul lui obişnuit de a privi lucrurile nu arăta o inimă prea simţitoare. Totuşi, în pofida aparenţelor, Marc nu s-ar fi încurcat niciodată cu un copil. În plus, Anna îi plăcea la modul la care admiri un obiect de artă: neutru, dezinteresat, onest. Recunoştea obiectiv că e o fată frumoasă cînd un amic sau altul îi vedea secretara, însă pe tonul cu care ar fi spus: “afară plouă” sau ceva asemănător. Părea ceva atît de normal, de firesc ca Anna să fie frumoasă! Se potrivea perfect cu fotoliile îmbrăcate în piele naturală, din biroul lui, cu micul candelabru din tavan, cu mocheta moale, de pluş, chiar şi cu stiloul Parker primit cadou de la mama lui…

Realitatea era că femeile cu care umbla el arătau şi se comportau altfel. Dacă n-ar fi avut ceva educaţie şi destui bani ar fi semănat cu nişte prostituate. Anna n-ar fi putut nici dacă ar fi vrut să meargă pe stradă îmbrăcată cu asemenea haine! De aceea era la fel de normal ca Anna să fie o secretară bună. O aprecia pentru că muncea mult şi se orienta rapid în situaţii neprevăzute, chiar dacă seriozitatea ei excesivă îl distra cîteodată… Se gîndea uneori, cu destul regret, că Anna se va mărita repede. “Cu firea ei, într-un an, poate doi…”

Observase cîteva momente de zăpăceală care la altcineva n-ar fi însemnat aproape nimic dar la ea erau clar semne de mare tulburare şi bănuia că e îndragostită. Iar pentru Anna, dragostea nu putea însemna altceva decît căsătorie aşa că se aştepta să îl anunţe în curînd, vestea cea mare!
“O să găsească vreun neisprăvit care o s-o facă fericită pentru că o să îi dea ce îşi doreşte mai mult: o casă, copii..”, zîmbi Marc şi îşi aprinse ţigara în vreme ce Laura îi reproşa tot mai agitată, că o neglijează şi că n-o mai iubeşte.

-Bine, dragă, dar ce-am mai făcut?! se miră el sincer, întinzîndu-şi picioarele lungi pe sub masă.
Năvălise în biroul lui ca o furtună, după ce stătuse îmbufnată ostentativ, la petrecerea de aseară. Laura îi dădea o mulţime de exemple care demonstrau cît de insensibil şi de neatent se poartă cu ea, dar amîndoi ştiau perfect că problema reală era alta. Marc îi spusese de mult timp că n-are intenţia să se însoare. Practic, din momentul în care începuseră să aibă o ‘relaţie’. Şi nu fiindcă ar fi avut ceva împotriva ei! Laura îi plăcea exact cît îi plăcuse în prima zi: era înaltă, cochetă şi amuzantă.

În dimineaţa aceea, ciuful ei blond strălucea la fel de ademenitor ca întotdeauna, împiedicînd-o în tentativele de a lua un aer tragic. În final, se servi nervoasă, din pachetul de ţigări de pe masă. Gesticula mereu ca să sublinieze cuvintele iar cînd Marc încercă să îi aprindă ţigara o scînteie căzu pe bluza ei din nylon şi dantelă, lăsîndu-i pe sînul drept o urmă mică şi roşiatică. Fata sări drept în sus, cu un ţipăt extrem de autentic, de data aceasta, şi îşi privi disperată, bluza împodobită cu un orificiu suplimentar, de cîţiva centimetri…

-Ştiam eu, ştiam că îmi aduci ghinion! izbucni ea.
Şi, acum, chiar avea dreptate. Marc se repezi să îi descheie bluza şi strigă furios, prin uşă, să vină cineva cu apă. Puţin mai tîrziu, îi tampona mica rană cu o batistă înmuiată într-un pahar. Erau amîndoi atît de preocupaţi că abia la sfîrşit băgă de seamă cum tremura mîna Annei pe paharul cu apă.
-Nu e nimic grav, începu să-i explice el, remarcînd ce impresionabilă este. Am aprins o ţigară şi…
Dar ochii Annei înotau deja în lacrimi cînd închise uşa în urma ei. Atunci înţelese că a fost de-a dreptul ridicol aşa cum stătea în mijlocul camerei, cu o fată pe jumătate dezbrăcată pe care o ştergea pe un sîn, cu batista… Şi mai înţelese ceva care îi dădu de gîndit. După ce o conduse la maşină pe Laura, cu promisiunea fermă de a trece pe la ea, diseară, “ca să afle cum se mai simte”, rămase cîteva clipe jucîndu-se cu bricheta şi privind spre biroul gol al Annei. În mod ciudat, criza asta de gelozie o făcuse femeie în ochii lui.

3.
Anna plecase pe jos, mergînd ca o somnambulă. Mergea fără să ştie pe unde trece şi nu-i venea să creadă că se înşelase în asemenea hal! Copacii, maşinile, păsările, toate arătau de-a dreptul halucinant… O vrabie o privi cu ochiul mare, de sticlă, iar ciripitul ei îi sună batjocoritor, în urechi, încă mult timp după ce pasărea dispăruse. Din iarba de pe marginea drumului săreau greieri, lăcuste. Ţînţarii o ciupeau cu sete. Pe unul îl strivi maşinal, pe obraz. Se înserase cînd îşi dădu seama că stătea rezemată de gard, pe un fel de maidan. Singura idee raţională care îi veni în minte fu: “Dacă nu mă sprijin acum o să cad.” Aşa că se îndreptă uşurel către marginea gardului. Cineva din casă o privea fix, dar se simţea prea ameţită ca să îşi dea seama dacă era o femeie sau un bărbat. Voia să îi spună că nu este beată însă vocea nu o mai asculta. Încercă să facă un semn.

Acel cineva se retrase de la fereastră, imediat. Anna se odihni puţin şi îşi adună cum putu, gîndurile. În poşetă ţinea mobilul, în mobil avea numărul unor firme de taxi. Apăsă la întîmplare un nume. Glasul sec al dispecerului o învioră iar enervarea cu care i se cerea să spună odată adresa îi făcu bine. Dintr-o dată, recunoscu strada pe care se afla. Trase aer în piept şi, pînă să vină taxiul, privi clădirile. Zidurile lor albe, înalte deveneau încet-încet albastre, apoi bleumarin, pe urmă dispăreau cu totul, în umbră. Era răcoare şi mirosea a flori. Undeva creşteau trandafiri. Annei nu-i plăceau trandafirii dar acum nu mai avea nici o importanţă.

Odată, demult, intrase într-o pădure de mesteceni. Ea şi fratele ei rîdeau iar copacii se învîrteau tot mai repede… Pînă cînd a căzut şi şi-a făcut o zgaibă la genunchi, o cicatrice pe care o are şi azi.
Şoferul claxonă violent, căutîndu-şi din ochi, clientul. Fata urcă în maşină fără să spună nimic. Îi făcu semn cu mîna, să meargă înainte. La prima intersecţie îl opri. Anna stătea cu chirie la o bătrînă care îi umbla prin lucruri şi îi asculta telefoanele. Dacă ar fi venit cu taxiul şi-ar fi dat imediat seama că s-a întîmplat ceva neobişnuit. Ar fi sîcîit-o cu întrebări toată noaptea. De aceea, înainte să intre în casă, îşi controlă ţinuta şi chiar se pieptănă puţin. Totul trebuia să pară normal.

Răspunse la bună seara şi se încuie în camera ei.
Undeva, într-o altă încăpere, mult mai mare, Marc privea pe fereastră, fumînd, în timp ce mama lui verifica ultimele cifre.
-Cred c-am mers bine luna asta, spuse ea, la sfîrşit. Putem da şi prime. Lui Peter, Annei…
Marc se răsuci cu faţa spre masă şi strivi ţigara cu un gest brusc.
-Nu, Annei, nu.
Maică-sa îl privi mirată. Sprîncenele i se arcuiră frumos, în lumina palidă a veiozei cu abajur mare, crem.
-Anna a fost stresată în ultima vreme şi a muncit mult.
Dar el repetă, de data asta pe un ton ceva mai blînd:
-Nu, mamă. Nu acum.

4.
Anna a dormit foarte puţin în noaptea aceea iar cînd adormea avea coşmaruri în care zăcea atîrnată pe marginea unei prăpăstii. De undeva se auzeau glasuri multe şi, curios, deşi ea însăşi se afla în primejdie, primul ei gînd era cum să ajungă la ceilalţi. În alt vis stătea lîngă o piramidă. Un preot bătrîn o învăţa cum să citească pietrele: o piatră rotundă e o bucurie, una lunguiaţă- o supărare, două pietre- eşec, trei înseamnă victorie. Anna se temea, însă, de ceva nedefinit care atîrna ca un nor pe o mare de platină. Norul se prefăcea într-un foc iar marea într-o oglindă. Din foc se desprindeau două flăcări, una verde, alta albastră.

Verdele se lupta cu albastrul iar Annei îi plăcea lupta lor. Pînă cînd flăcările s-au unit într-un curcubeu atît de strălucitor încît ameninţa să o orbească. Ea a închis ochii şi atunci s-a trezit.
O durea capul atît de tare că s-ar fi întins pe covor şi l-ar fi făcut bucăţele, cu unghiile. Dar covorul nu era al ei iar gazda avea somnul uşor. La cel mai mic zgomot i-ar fi bătut în uşă, avertizînd-o să facă linişte. Puţini chiriaşi rezistaseră însă Anna avea o fire îngăduitoare, mai ales cu toanele bătrînilor, pentru că se gîndea cum va fi cînd va ajunge şi ea la vîrsta lor. Ce nu observa Anna era că bătrînii care creau probleme fuseseră nişte tineri sau nişte copii la fel de nesuferiţi, de obraznici şi de pretenţioşi! Oricum, nu se făcea să se ajungă la un scandal aşa că îşi cufundă capul în pernă şi nu mai încercă să îşi stăpînească lacrimile. Plîngea frumos, liniştit, calm. Cînd termină era deja ziuă. Durerea se risipise undeva, poate în podeaua de gresie lustruită, în perdelele albe, în cearceafurile peste care se ghemuise trupul ei mic, de copil nedormit. Simţea doar un nod ascuţit în gît dar faţa îi era acum limpede.Cînd se privi în oglindă văzu, însă, chipul lui Marc. O privea concentrat şi îşi mişca buzele parcă vrînd să îi spună ceva. Anna nu înţelegea ce dar se bucura să îl vadă. Adormi din nou, brusc, se trezi foarte tîrziu şi uită tot ce visase înainte.

Gazda o îmbie în zadar să mănînce măcar o felie de pîine prăjită, se îngrijoră zgomotos de starea ei, apoi îi întinse un bileţel bine împăturit.
-L-a lăsat un domn aseară, n-am avut cînd să ţi-l dau, mormăi în timp ce mesteca o brioşă unsă cu unt şi îşi turna încă o ceaşcă de cafea.
Fata încercă să zîmbească cît mai vesel iar gazda, încurajată, începu să îi povestească despre nepoatele ei şi aventurile lor amoroase. Cu greu, Anna reuşi să se întoarcă singură, în camera ei, unde privi multă vreme biletul fără să îndrăznească să îl citească. În sfirşit, îl despături.

Pe hîrtia ruptă dintr-un carnet, Marc scrisese în grabă, cu litere mari, de tipar: nimeni, nimic, niciodată.

Proza inclusa in volumul Repetiţie fără orchestră – Antologie de proză scurtă românească din Mileniul III (alcatuita de Horia Gârbea), Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2004

Acest articol a fost publicat vineri, 14 octombrie 2005 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.