Recentele evenimente tragice din Anglia au fost interpretate de unii „analişti politici” dintr-o perspectivă atât pe pretenţioasă, încât s-a ajuns să nu se mai vadă pădurea de uscături. Un exemplu concret îl constituie mult mediatizatul articol „The competing arguments used to explain the riots” , apărut în BBC News Magazine, care stabileşte limitele procustiene ale fărădelegilor din ultimele zile: nici mai mult, nici mai puţin de 10 (zece) au fost cauzele incendiilor, jafurilor, distrugerilor sălbatice şi tâlhăriilor la drumul mare. Din fericire, articolul se autocorectează în parte, prezentând în paralel şi contraargumentele aduse de către doi reputaţi criminalişti. În plus, peste 1800 de comentarii ilustrează nu numai interesul faţă de această temă, ci şi unele alternative logice interesante. Totuşi, mesajul care rămâne în prim plan este acela că 10 şi doar 10 sunt cauzele care au aruncat în haos viaţa socială din Marea Britanie în ultimele zile. Preţiozitatea „cauzelor” şi faima personalităţilor care le susţin întreţin un efect de perdea de fum, care pune în umbră sălbăticia acestor atrocităţi.
Spectacolul jurnalistic începe din forţarea unei similitudini cu cele 10 porunci ale lui Moise, când în realitate cauzele reale sunt de ordinul sutelor.
1. Primul „argument competent” care ni se propune este denumit „Welfare dependence ”. (dependenţa de bunăstare). Citându-l pe David Wilson, profesor de criminologie la Universitatea di Birmingham, autorul articolului susţine că există în Anglia o „cultură a pretenţiilor” , care face ca indivizii din clasele defavorizate să aibă impresia că li se cuvine dreptul de a aspira la bunuri pe care în mod normal nu şi le pot permite nici acum, şi poate niciodată. Un alt argument este părerea lui Sir Max Hastings care, într-un articol din Daily Mail, descrie fenomenul ca pe o „moralitate pervertită”, care împinge libertăţile personale către absolut, aducând individul la aberanta concluzie că “totul i se cuvine” şi împingând clasa defavorizată a societăţii spre negarea disciplinei, ceea ce (cităm) “poate permite unora dintre membrii ei să scape din mlaştina dependenţei în care ei trăiesc”
Înţelegem de aici că derbedeii care s-au înhăitat la furat în aceste zile au scăpat de sub control, zicând că li se cuvine să se servească singuri şi cu mijloace proprii (ca “la drumul mare”) din bunătăţile etalate în vitrine. Argumentul nu stă în picioare prin simplul fapt că este demolat chiar de cel care îl propune. Autorul articolului îl citează pe Wilson şi acolo unde acesta constată că de fapt “fenomenul” nu se cantonează doar la clasa neprivilegiată, ci este întâlnit şi la politicieni, bancheri, fotbalişti, care ajung uneori chiar în puşcărie pentru că au făcut cheltuieli fără acoperire, din dorinţa de a trăi “şi mai bine”. Dar niciunul dintre aceştia nu s-a repezit să profite de haosul creat de semenii lor cu glugi şi feţele acoperite cu cârpe.
2. Al doilea „argument competent” care ni se propune este denumit „Social exclusion”. (excluderea socială). Este citată în acest sens Camila Batmanghelidjh, care blamează societatea engleză în care comunitatea rezidenţilor este percepută ca “aceea care nu produce nimic” , ceea ce este nu numai un atac ocazional la demnitate, ci o umilinţă repetată a celor care în mod constant sunt (cităm) “privaţi de posesiuni într-o societate bogată în posesiuni”. Mai este citat şi Marian FitzGerald, profesor asociat de criminologie de la Universitatea din Kent, care afirmă că (cităm) “studiile arată că traiul în zone de privaţiuni sociale poate fi un factor”. Paradoxal este că, la fel ca şi la primul argument, autorul concluzionează exact contrariul: de fapt (cităm) “cei care sunt excluşi social nu sunt întotdeauna cei care protestează – de fapt ei sunt adesea cei mai vulnerabili în urma protestelor. Avem nevoie de o gândire mai profundă decât să ne folosim de excluderea socialăca de o scuză”.
3. Al treilea „argument competent” care ni se propune este denumit „Lack of fathers”. (absenţa părinţilor). Este citată Cristina Odone de la Daily Telegraph, care susţine nici mai mult, nici mai puţin că “aceşti membri ai bandelor au un lucru în comun: nu au tată acasă”. Protestatarii au aşadar cu toţii o carenţă gravă din familie: lipsa modelului masculin pozitiv . Această uşuratică generalizare este combătută însă tot aici de către acelaşi profesor Marian FitzGerald, care pretinde că există unele studii care demonstrează că “băieţii pot găsi sensul pozitiv al masculinităţii chiar şi atunci când nu au pe nimeni în familie care să îl ofere”.
4. Al patrulea „argument competent” care ni se propune este denumit „Spending cuts”. (tăierea cheltuielilor). Este citat Ken Livingstone, candidat laburist la Primăria Londrei, care sugerează că măsurile de austeritate sunt cele responsabile pentru aceste dezordini sociale, mai exact deoarece “tăierile masive vor fi mereu un potenţial motiv pentru acest soi de revolte, împotriva lor”. În replică, profesorul FitzGerald spune că e prematur să se spună aşa ceva. El susţine că “implementarea completă a tăierilor pentru serviciile oferite de autorităţile locale, care vor avea cel mai mare impact în această zonă, se vor simţi în totalitate abia în anul următor implementării lor. Totuşi, o mediatizare prostească asupra tăierilor de cheltuieli ce se fac la nivelul poliţiei va putea fi interpretată şi diseminată prin internet de către răsculaţi ca un mesaj că de acum nu vor mai putea fi prinşi”.
5. Poate cel mai hilar, aproape ridicol, argument adus în favoarea explicării recentelor manifestări bezmetice din Anglia este “Weak policing” (slăbiciunea poliţiei) . Se apreciază ca „nebunească” indisponibilitatea tunurilor cu apă sau idiosincrazia parlamentarilor la folosirea de către poliţişti a gazelor lacrimogene şi a bastoanelor de cauciuc. Impactul adus de criticismul nesăbuit la adresa poliţiei, făcut cu ocazia intervenţiilor în forţă asupra protestatarilor din Londra, cu ocazia summit-ului G20 din 2009, este considerat o cauză agravantă. Se consideră că mulţi „protestatari” s-au simţit mai în forţă, considerând că zone întregi ale oraşelor le aparţin şi se pot desfăşura în voie. Contraargumentul este tocmai numărul mare de delicvenţi trimişi de justiţia britanică în puşcării în ultimii 25-30 de ani, în comparaţie cu ce s-a întâmplat pe aceste subiect în ţările vecine.
Argumentul cu „slăbiciunea poliţiei” nu corespunde în primul rând temporal. El nu poate fi o cauză, îndată ce mulţi pretind exact contrariul, adică tocmai o manifestare de forţă (împuşcarea lui Mark Duggan de către poliţie – corectă sau nu, asta rămâne de văzut) ar fi declanşat răzmeriţa. Ulterior, da, se poate lua în calcul o reacţie insuficientă sau inoportună a poliţiei, dar în nici un caz nu putem spune că „poliţia e de vină”. Am putea spune că „argumentul Weak policing” seamănă destul de bine cu acela formulat de un mucalit comentator al articolului: de vină este doar vremea bună; dacă ar fi plouat zilele acelea, toţi huliganii ar fi stat în casele lor şi n-ar mai fi ieşit pe străzi ca să facă cea ce au făcut.
6. Al şaselea „argument competent” care ni se propune este denumit „Rasism”. (intoleranţa rasială). Punctul de plecare al raţionamentului pare a fi faptul că Mark Duggan, cel împuşcat de poliţişti, era un om de culoare. În sprijinul acestui raţionament infantil este propus un citat după Christina Patterson de la Independent , care spunea că: „Prea mulţi negri au fost ucişi de poliţie. Prea mulţi negri, bărbaţi şi femei, au fost trataţi ca nişte criminali, deşi nu erau. Aceasta nu este cauza răscoalelor, dar este o implicare„. În schimb, profesorul FitzGeraldapreciază că dimpotrivă, poliţia apelează foarte rar la armele de foc, iar în ultimii trei ani au fost doar şapte asemenea cazuri, în care au fost implicaţi doar delincvenţi albi.
7. Al şaptelea „argument competent” care ni se propune este denumit „Gangsta rap and culture”. (muzica rap şi cultura de gang). Este citat Paul Routledge de la Daily Mirror, care condamnă “cultura periculoasă pe care o promovează muzica rap, care glorifică violenţa şi ostilitatea faţă de autorităţi. În realitate, mulţi tineri care agrează acest gen de muzică nu sunt de acord cu textele care o însoţesc. Ostilitatea apare de la sine atunci când actele antisociale, motivate de dorinţa de a fura sau de a face rău celor care se pare că o duc mai bine, sunt contracarate de acţiunile oamenilor legii. Poliţiştii nu mai sunt percepuţi ca apărători ai ordinii şi ai legii, ci ca nişte duşmani personali ai delicvenţilor.
8. Al optulea „argument competent” care ni se propune este denumit „Consumerism”. ( consumerism). Zoe Williams este citată pe când afirmă că vitrinele expun bunuri scumpe, la care trecătorii săraci privesc cu jind şi uneori chiar le miros parfumul, dar sunt conştienţi că nu vor avea parte niciodată de ele. Se creează aşadar o frustrare care explodează periodic în acea criminalitate de stradă denumită „shopping riot” (revolta cumpărăturilor). Profesorul Marian FitzGeraldconstată însă că recentele jafuri din magazine nu au vizat numai lucruri scumpe, altminteri inabordabile pentru tâlharii de ocazie, ci şi lucruri care în mod normal le-ar fi fost la îndemână să le cumpere: dulciuri sau cutii de bere.
9. Al nouălea „argument competent” care ni se propune este denumit „Opportunism”. ( oportunism). Pe măsură ce dezordinile se înteţesc, tot mai mulţi cetăţeni sunt tentaţi să se alăture, din „spirit de turmă”, la aşa-zişii „protestatari”, din interes de moment: „acum e de noi! acum e băgarea brânzei în putină!”. Şi acest argument suferă din cauza nepotrivirii temporale. El este eventual un efect, apărut pe parcursul evenimentelor, dar nici într-un caz o cauză declanşatoare a dezordinilor.
10. Al zecelea „argument competent” care ni se propune este denumit „Technology and social networking”. ( tehnologia şi reţelele sociale). Se pretinde că tehnologia modernă (telefoane mobile, comunicaţiile prin inernet) au mărit gradul de mobilitate şi de asociere la criminalitate. Şi acest argument nu poate fi considerat o cauză, ci eventual un factor de proliferare al actelor antisociale.
Concluzia este că răzmeriţele recente din Anglia nu au fost datorate unor cauze sociale sofisticate, aşa cum încearcă să demonstreze unii ziarişti. Nu imigraţia, nu rasismul, nu consumerismul, nu muzica rap sunt la originea vandalismului gregar. Este vorba de manifestări instinctuale, la limita gândirii raţionale, a unor tineri care dintr-o educaţie deficitară nu mai sunt în stare să facă distincţia dintre bine şi rău. Ei au impresia că nu au ce pierde dacă acţionează după primul impuls simţurilor primare. Spiritul de turmă completează această non-gândire şi dă aripi celor care nu ştiu nici măcar să meargă drept, darămite să zboare.
Interesant şi amuzant este „cel de-al 11-lea argument”, adus de către un comentator al articolului: Presa este de vină. Cică, mass media a prezentat lucrurile în aşa manieră, încât îi invita practic pe cei care nu aflaseră încă de „evenimente” că e o ocazie bună ca să li se alăture: poliţia e ca şi inexistentă.
Articolul trebuie însă citit, dar mai ales comentariile. Ca în multe alte cazuri, comentariile sunt mai interesante şi mai constructive decât articolul care le-a generat.
Ca un fidel lector al revistei „Acum”,nu pot sa nu fiu de acord cu necesitatea,ba chiar obligativitatea analizei aprofundate a motivelor desfasurarilor distructive
din cele cateva mari aglomerari urbane din Anglia.Mi se pare ca,desi interesante
si destul de relevante,atat expunerea d-stra cat si cea a d-lui Clej,ambelorlelip-seste ceva-concluzia rationala pentru ca in viitor sa nu poata sa se mai desfa-soare astfel de evenimente,de distrugeri materiale si de vieti omenesti,intr-o
societate prospera,cu un nivel socio-economic ridicat si o organizare sociala de
un nivel superior.Cu alte cuvinte,care ar fi masurile guvernamentale,statale,ca
astfel de evenimente sa NU MAI POATA izbucni,ca astfel de participanti sa nu mai
existe in societate.
Domnule Tomus, in ceea ce ma priveste nu trag niciun fel de concluzii. Nu sunt atat de arogant sa fac asa ceva, mai ales la un timp atat de scurt dupa evenimente, cand oameni mult mai in tema decat mine nu se incumeta sa să se pronunțe. Ceea ce va pot spune este ca sunt indicii din ce in ce mai puternice ca tulburarile au fost initiate in majoritatea cazurilor de bande urbane, deci este vorba de actiuni de crima organizata.
Din cite inteleg eu, cele 10 argumente din articolul la care se refera autoarea sau fost descrise nuantat. S-au folosit argumente pro si contra, la care ar trebui meditat in toate tarile „bunastarii” (welfare states) in care exista din ce in ce mai multe contradictii si conflicte. Am insa o observatie, legata de termenul bunastare (welfare). Atit in ln limbajul comun cit si in cel de specialitate welfare se refera la protectie sociala. Statul bunastarii e statul care asigura protectie sociala pentru cei care nu se descurca (in primul rind someri, dar si cei varstnici si cu dizabilitati). La punctul 1, Welfare dependence se refera la dependenta de masuri de protectie sociala, considerata de o parte din analisti, o tendinta paguboasa, care ii invata pe someri ca pot trai din ajutoare fara sa munceasca (dar sa isi si doreasca bunuri care le depasesc statutul social).
Asa cum au facut diferitii autorii citati, lucrurile trebuie explicate mai nuantat. Faptul ca acele bande au actionat agresiv si distructiv este un lucru foarte grav, cu multe consecinte tragice si costisitoare, dar pe linga faptul ca criminalii de orice etnie si apartenenta sociala implicati trebuie pedepsiti, „uscaturile” de care spuneti nu pot fi pur si simplu taiate si arse, ci privite ca un simptom, care se poate raspindi daca nu il intelegem. Asa cum s-a intimplat in alte parti, masurile radicale au agravat fenomenul, chiar daca temporar par sa functioneze. Sistemele bunastarii (de protectie sociala) nu au fost inventate doar ca sa aiba cetatenii respectabili si muncitori unde sa isi verse o parte din bani. Ele au aparut dupa razboaie extinse, dupa perioade de mare saracie, tocmai ca sa evite conflictele sociale. Daca taiem sursele de supravietuire a celor dependenti de de masuri de protectie sociala credeti ca ei urmeaza sa fie automat angajabili (employable?). Nici cu ajutorul social taiat nu vor avea educatia necesara, nici deprinderile de lucru, nici nu vor deveni mai putin dependenti de droguri sau alcool, nici mai sanatosi emotional si ami controlati nu vor deveni; cine ii va angaja?).
Informatiile din articol imi sunt utile, merci, dat tonul care pomeneste de cocoloseli atunci cind specialistii incearca sa analizeze cauzalitatea unor fenomene complexe imi aminteste de limbajul dlui premier si dlui ministru al muncii, care vor sa reduca cu cel putin 30% cheltuielile cu asistenta sociala, cind nu exista vreun raport cuprinzator cu saracia romaneasca si consecintele ei asupra populatiei sarace si a celei care nu e saraca. Din pacate saracia si frustrarea unora ne influneteaza – vrem sau nu vrem – pe toti (chiar si pe cei care traiesc in GB).
Răspuns pentru Maria Roth:
Cocoloşelile vin tocmai de la superficialitatea cu care se abordează cauzele. Este de presupus că o cauză reală, odată descoperită, va furniza în mod automat cel puţin o măsură emergentă care urmează să contracareze cauza. Ce observăm însă? Cele 10 “cauze” nu sunt însoţite de (măcar) 10 măsuri compensatorii, din simplul motiv că nu pot exista aceste 10 măsuri, întrucât nici “cauzele” nu sunt cauze autentice. Să le luăm pe rând din nou, să vedem dacă este aşa.
1. Dependenţa de bunăstare (cu varianta la care subscriu, dependenţa de ajutoare sociale) dacă ar fi una din cauze, ar rezulta că trebuie renunţat la ea. Or, trendul ascendent al “educării” maselor prin publicitate vizează tocmai idealizarea bunăstării, ca un obiectiv primordial al vieţii. În acest sens, viaţa spirituală, educaţia individuală şi obiectivele eticii sociale trec automat pe un loc secundar, iar individul are tendinţa să aspire tot mai îndârjit la o bunăstare care i se recomandă ca fiind posibilă şi de dorit. Apare aşadar o contradicţie majoră între o tendinţă obiectivă ( idealizarea bunăstării) şi un subiectivă, cu presupuse valenţe corective: reducerea drastică (sau, eventual eliminarea – pentru unele categorii sociale) bunăstării, cu precădere dacă se ia în calcul varianta adiacentă, cea care vizează dependenţa prelungită de ajutoarele sociale.
2. Excluderea socială, dacă ar fi una din cauze, ar trebui redusă prin încadrarea masivă în “câmpul muncii” a maselor de “proletari”, inclusiv a celor care nu ştiu să facă mai nimic. S-ar ajunge rapid la formula artificială folosită de comunişti, care forţau încadrarea în muncă a celor care nu voiau să muncească. Odată încadraţi, aceştia îşi împlineau şi la locul de muncă propriile lor idealuri: acelea de a nu munci, chiar dacă acum erau încadraţi. În schimb, toţi primeau o leafă modică şi deci pericolul revoltelor sociale era – măcar din această perspectivă – înlăturat. Or, ce constatăm? Automatizarea şi robotizarea sunt două pârghii inevitabile ale actualei revoluţii industriale care vor forţa reducerea masivă a forţei de muncă angajate, care va fi înlocuită de maşini tot mai performante. În acest fel, excluderea socială va căpăta în mod inevitabil o tendinţă puternic crescătoare.
3. Lipsa modelului patern în familie, dacă ar fi o cauză serioasă (am văzut că unii minimizează motivat acest argument) ar presupune luarea unor măsuri urgente de contracarare a lui, cu efecte vizibile măcar pentru generaţiile următoare. Punerea în practică a acestei “soluţii” este de-a dreptul de neimaginat şi cu accente ilare: poate fi înlocuit tatăl care absentează de la datoria lui faţă de copii cu un tată-surogat?
4. Tăierea cheltuielilor publice este o măsură care devine tentant a fi considerată o “cauză”, mai ales dacă aceste reduceri financiare nu au fost serios fundamentate. În acest caz rezolvarea e foarte simplă: se revine la nivelul de cheltuieli anterior, eventual chiar se cresc cheltuielile, dacă e cazul. În acest fel s-ar putea justifica recentele măsuri ale guvernului privind susţinerea financiară a poliţiei metropolitane. Totuşi, nu se poate trece cu vederea faptul că în acest caz doar se suplimentează medicaţia, dar nu se tratează cauza bolii denumită “dezordine socială”.
5. Slăbiciunea poliţiei nu poate fi considerat un factor generator al răzmeriţelor, ci mai degrabă speculativ, de agravare a dezordinilor, de diseminare şi de creştere a lor în amploare. Se presupune că o poliţie brutală şi omniprezentă ar putea fi un factor de descurajare a delicvenţei, dar populaţia va căpăta repede un sentiment de frustrare, în loc de siguranţă, în faţa unui stat poliţienesc înarmat până-n dinţi.
6. Rasismul nu poate fi considerat drept cauză sau argument, îndată ce datele statistice indică faptul că autorităţile au avut constant în ultimii ani o atitudine echidistantă faţă de diversitatea etnică şi rasială. A admite rasismul drept cauză ar conduce la concluzia că populaţia de culoare trebuie trataă de cum încolo diferenţiat, adică mai tolerant şi cu mai multă blândeţe, ceea ce ar conduce la o dezechilibrare în sensul celălalt, atrăgând astfel potenţiale frustrări şi îndreptăţiri ale extremei drepte.
7. Glorificarea prin muzică a violenţei şi cultivarea ostilitătăţii faţă de autorităţi sunt expresii de manifestare a presupusei “libertăţi de expresie”. O re-instituire a cenzurii severe a fiecărei tendinţe de gen sau a fiecărei manele, în afară de faptul că e anacronică, este practic ineficientă şi inutilă. Autorităţile trebuie să se preocupe însă de seriozitatea acţiunilor proprii şi să asigure o bună comunicare şi explicare a acestora, contribuind astfel în mod implicit la cultivarea şi păstrarea unei demnităţi care să inspire în mod natural respect din partea cetăţenilor.
8. Consumerismul, în caz că va fi admis drept “cauză”, ar atrage inevitabil măsuri fariseice de limitare a expunerii mărfurilor în vitrine, ca să nu-i mai tenteze pe cei lipsiţi de puterea financiară de a le cumpăra. Efectul “prohibiţiei exhibiţionismului” va fi însă cel puţin contrar: lucrurile ascunse privirii vor deveni şi mai dorite. Pe de altă parte, orice “măsură” similară s-ar lua în acest sens este nefirească şi anti-economică, căzând rapid în ridicol.
9. Oportunismul nu poate fi tratat drept cauză, ci doar ca factor de amplificare. Fiind un comportament social, el nu poate fi controlat prin măsuri educative sau coercitive. Prin natura sa, omul va fi întotdeauna oportunist, încercând să valorifice la maxim pentru el sau pentru apropiaţii săi, fiecare “ocazie”, bună sau rea, care i se oferă.
10. Tehnologia şi reţelele sociale sunt de asemenea factori de amplificare a fenomenului de revoltă colectivă, şi nu cauze ale lui. Se pot institui restricţii de folosire a tehnologiei moderne, dar acestea nu numai că vor avea o eficienţă limitată, ci vor schimba prea puţin mentalitatea colectivă de asociere pe bază de interese comune.
Mi se pare ciudat ca se face o legatura directa intre aceste presupuse cauze si actiunile acelor tineri. Am impresia ca se sare usor peste veriga de legatura si anume aceea care cuprinde motivele care au dus la formarea bandelor(gastilor) de cartier. Dezordinea si violentele ar fi putut fi prevenite daca ar fi fost rezolvate intai problemele care au dus la formarea acestor bande, sau la aparitia tineretului scapat de sub controlul parintilor. Nu se vorbeste nimic despre afacerile cu droguri, despre asa-zisa libertate a tinerilor, care sunt lasati sa creasca de capul lor.
Daca parintii sunt ocupati sa faca bani, locul lor a fost ocupat de stapanii acestor bande care, sub masca unor haiduci moderni, au posibilitatea sa manipuleze tineretul, inclusiv prin retele de socializare sau prin SMS-uri pe retele telefonice. Iar daca e vorba despre afaceri cu droguri chiar nu e nici o greutate sa scoata in strada dependentii de droguri care sunt disperati daca li se taie posibilitatea de a-si gasi drogul. De asemenea, este plauzibila si varianta in care initiatorii sunt teroristi. Vinovatii au gasit o posibilitate extraordinara de a-si atinge scopurile cu ajutorul tinerilor si adolescentilor, foarte usor de manipulat.
Din pacate, tinerii de azi sunt dezorientati, nu mai sunt indrumati spre un scop nobil si inaltator, nu mai sunt indrumati sa invete ca sa fie buni profesionisti si sa munceasca pentru viitorul lor, al copiilor lor, si al generatiilor urmatoare ci sunt indemnati prin toate reclamele sa consume cat mai mult si cat mai scump, iar pentru asta au nevoie de bani.
Cred ca e de reflectat daca nu cumva adolescentii ar avea nevoie mai curand de prezenta si dragostea parintilor decat de banii lor.
Doamnă Iancu, tot ceea ce spuneți dumneavoastră s-a discutat pe larg în presa britanică.
Domnule Clej, cand spuneam ca „Nu se vorbeste nimic despre afacerile cu droguri, despre asa-zisa libertate a tinerilor”, ma refeream la articolul d-nei Anca Ionescu-Targoviste si la comentarii.
Ma bucur sa aflu ca in presa britanica se discuta pe larg aceste idei.
De asemenea, va multumesc pentru link-urile articolelor pe care ni le-ati pus la dispozitie.