In urmă cu aproape un an nu ştiam absolut nimic despre Natalie Schor. Bineînţeles, habar nu aveam ce pierd, trăind cu mulţumirea specifică oricărui ignorant. Apoi, voinţa aceea aflată întotdeauna mai presus de noi a făcut posibilă, în virtual, întâlnirea. Oferindu-mi şi bucuria de a afla că este un om deosebit, cu o sensibilitate bine articulată pe cultură, că dispune de un fel special de a vedea lumea, că vrea să ne înveţe şi pe noi să o vedem dincolo de clişeele rutiniere, că este un adevărat artist, iar premiul internaţional primit de curând din partea prestigioasei reviste NiramArt confirmă pe deplin talentul ei.
Dar, la început, cu plăcută surprindere, am pornit să-i privesc, nespus de uimit fotografiile… Ce mare lucru totuşi!? Ca oricare dintre noi, văzusem în viaţă mii de fotografii, de la acelea cu personaje înţepenite pe scaune, părând împăiate într-un studio, cu fundaluri voit exotice, până la unele care te uimeau pur şi simplu cu ingeniozitatea, sau îţi tăiau respiraţia cu momentul surprins, unul dintre acelea aflate cam la marginea posibilului, către domeniul aproape mistic al incredibilului. Fără să fii introdus în tainele fotografiei, fiind ele un fenomen devenit cotidian (cu nuanţele de rigoare) orice om poate afirma, fără să depăşească limitele bunului simţ, că o oarecare fotografie îi place sau alta nu. Nu i se poate imputa nimic deoarece a devenit, în timp, Măria Sa Consumatorul şi, prin urmare, judecător avizat, fiindcă lui i-au fost dedicate roadele muncii fotografului (chiar atunci când avem de-a face cu evenimentul artistic). Foarte bine, pentru că, în fond, una din funcţiile sociale deosebit de importante ale artei este educaţia.
Numai că, în ceea ce mă priveşte, fotografiile Nataliei Schor nu mă îndeamnă la enunţuri tehniciste sau didactic-plicticoase (ar fi chiar o obrăznicie una ca asta!) şi nici nu-mi provoacă strigăte de admiraţie. Pur şi simplu declanşează reacţii emoţionale şi devin un fel de capcane intelectuale prin întrebările pe care sunt îndemnat, foarte subtil, să mi le pun, privindu-le. Întrebări în aparenţă simple, dar cu o nevoie organică de găsire a răspunsurilor. Şi, hai să fim sinceri! Nimic mai simplu decât întrebări de genul: de unde venim, pentru ce existăm, sau unde ne ducem după… Da, foarte simple, numai că, oamenii, cam de pe la începutul istoriei lor, caută răspunsuri la aceste întrebări, iar căutările par încă departe, foarte departe, de lămuririle dorite…
Cam astfel de gânduri m-au cuprins privind şi această fotografie a unei fetiţe, frumoasă, aşa cum credem că sunt îngerii, pe obrazul căreia licăreşte perla unei lacrimi, în timp ce muşcă dintr-o felie de măr. Indus în eroare de iconografia creştină, cea care presupune a fi mărul fructul oprit, deşi ştiu că scripturile nu vorbesc decât de fruct, fără să-l specifice, nu am putut rezista tentaţiei de a intra în hăţişul unor interogaţii referitoare al o eventuală simbolistică a imaginii.
Oare fetiţa a plâns înainte ca să primească mărul? A plâns chiar pentru a-l primi? Sau poate o lacrimă indiscretă ne anunţă că fructul nu era chiar atât de bun pe cât se aştepta ea… Ori este el oare cel care opreşte plânsul, ca expresie a unei dorinţe împlinite, sau ca o delicioasă recompensă mult dorită, dar cam prea mult întârziată? Oare am fost şi noi la începuturi precum această fetiţă? Fructul interzis ne-a adus nefericire, sau am plâns fericiţi că ne-a fost permis accesul către el? Ştiam ce este, sau numai veşnica noastră nevoie de cunoaştere ne-a împins către sfidarea tabu-urilor? Iar cunoaşterea, la rândul ei, ne-a făcut fericiţi, spulberându-ne inocenţa? Dar am fost oare vreodată îngeri?
Greu, incredibil de greu şi totuşi atât de pasionant! Are Natalie Schor un fel special de a mă face dependent de fotografiile ei, aparent atât de nevinovate. Dar eu mai cred şi că fără astfel de nelinişti existenţa mea ar fi tare anostă.
Frumoasă poveste despre fotografie, în general, şi despre această fotografie (cu îngereasa muşcând înlăcrimată mărul), în special. Avem nevoie de oameni care să ne atragă atenţia asupra detaliilor cu semnificaţie, asupra unor imagini aparent încremenite, dar care conţin în ele o mulţime de deschideri, o mulţime de posibile poveşti. Avem nevoie de aceşti oameni, pentru că privirile ni s-au tocit. Trăind într-o lume a vitezei (sau, mai degrabă a grabei), nu mai observăm decât lucrurile în mişcare. Mişcarea avântată, viteza, sunt proclamate şi ca un semne ale modernităţii. Abia atunci un articol e bun, un reportaj este interesant, dacă sunt vioaie, dinamice, vibrând din cauza vitezei cu care taie aerul. Aceasta explică şi succesul televizunii, unde aproape orice cuvânt este însoţit de imagini în mişcare, dacă sunt aiuritoare, cu atât mai bine.
Îmi aduc acum aminte de Tiranosaurus Rex, un carnivor feroce de pe vremea dinozaurilor, un vânător specializat, dar care nu observa decât vânatul aflat în mişcare. Incapacitatea de a vedea lucrurile care nu se mişcă, ori se mişcă încet, ca o lacrimă pe obraz, poate fi, iată, un semn de primitivism.