CAPITOLUL X
CIMITIRUL
„ – Cum am ajuns aici, Tlaloc?! Tigrul a dat din umeri. Erau într un loc întunecat, sub un copac mare, care părea că le ţine loc de culcuş.
Bărbatul s a privit. Mâinile lui erau mari şi păroase, în loc de dinţi simţea nişte colţi uriaşi. Tlaloc arăta normal sub înfăţişarea sa de tigru.
Vântul! Ah… vântul! Simţea din nou răsuflare lui răcoroasă. Cerul părea înnorat, semn că se apropia ploaia. Tigrul s a băgat zgribulit mai adânc în scorbura marelui copac. Fulgere şi tunete au început să-şi ceară drepturile. Făceau o asemenea gălăgie, că păreau că se ceartă. Profesorul s-a înghesuit în prietenul său:
– Spune mi că nu e un vis. Vreau să cred că plouă cu adevărat.
– Nu cred că visăm, dar tot nu înţeleg…, tigrul s- a oprit.
Undeva se auzeau glasurile unor oameni. Vorbeau în şoaptă, parcă pentru a nu deranja pe cineva. Ken a vrut să vadă ce se întâmplă, dar Tlaloc l-a oprit. Erau prea obosiţi după războiul prin care au trecut. Au hotărât să se odihnească, aveau destul timp să descopere unde se aflau şi mai ales să afle dacă acei oameni erau ospitalieri sau nu.
Amândoi au adormit. Când s- au trezit încă era noapte, părea că soarele nu vrea să mai apară. Ploaia nu mai contenea, fulgerele şi tunetele încă făceau gălăgie:
– Ar trebui să vedem unde suntem, a spus Ken.
– Aşa e, a afirmat tigrul.
Au ieşit de sub protecţia copacului şi au pornit în căutarea unei locuinţe omeneşti. Dar bezna îi împiedica să vadă pe unde pun piciorul. Ken şi- a amintit de vraja „luminate”, pe care a şi pus- o în practică. O luminiţă, ca a unei lanterne, s- a arătat şi le- a luminat, cât de cât, drumul.
Tigrul a scos un ţipăt uşor înfundat, apoi i- a făcut semn lui Ken cu capul. Se părea că se aflau într un cimitir. În jurul lor erau sute de morminte şi pietre funerare:
– Suntem în lumea de mijloc, a spus tigrul.
– De unde ştii?
– Noi nu avem cimitire. La ce bun să sufoci corpul după moarte? La noi se arde. Eu nu înţeleg de ce oamenii aruncă pământ pe morţi!
– Tu oricum nu înţelegi nimic.
Tigrul s-a oprit asupra unei pietre funerare. Pe piatră scria „Dimitri Rogers”, tatăl profesorului avea acest nume. Fără să îl impacienteze pe profesor a mers mai departe. Dar următoarea piatră funerară pe care şi-a aruncat ochii l- a făcut să se cutremure. Asta nu o mai putea ascunde. Cu toate că nici cu mormântul tatălui profesorului nu înţelegea ce e acolo. Doar mătuşa lui i-a scris că e bine, în viaţă. Şi apoi de ce ar fi fost îngropat în lumea lor? Departe de casa pe care a întreţinut- o cu trup şi suflet?
Ken nu a observat uimirea zeului şi a continuat să caute o ieşire, dar acesta l-a chemat înapoi şi l-a pus să citească pe piatră. Bărbatul a rămas şocat, nu a mai ştiut să vorbească sau să gesticuleze. Nevenindu- i să creadă, a mai citit o dată: „Aici doarme, în somnul veşnic, Clementine Rouge. Moartă la doi ani şi jumătate de friguri. Îi plângem suferinţa şi tinereţea. Mama şi tata!”.
Un cer albastru şi limpede ca lacrima se arăta deasupra lor. Ken şi Tlaloc zăceau unul lângă celălalt, probabil frânţi după luptă. Bărbatul a căutat în jurul său o urmă a cimitirului, dar nimic. Erau încă pe Graus. Toată lumea părea a fi extenuată, unii dormeau, alţii moţăiau, iar unii din ei îşi îngrijeau rănile.
Profesorul i-a tras un cot tigrului, care părea că visează. Acesta s- a trezit căpiat. Părea a nu şti unde se află. A privit în jurul său, căutând parcă ceva. Apoi şi-a pus capul la loc pe pământul cald. Cu ultimele forţe şi-a luat înfăţişarea umană. L a privit întrebător pe Ken şi a închis ochii:
– Ce se întâmplă cu tine? Ţi-e rău? a întrebat profesorul.
– Sunt bine! Cred! Nu ştiu. Am avut un vis ciudat. Un cimitir. Clem, tatăl tău. Habar nu am. Cine…?
Ken l-a bătut uşor pe umăr. Nu ştia ce să-i spună. Cum să-i explice că a fost în visul lui? Cum să-i explice că ar putea fi real, ceea ce a văzut? Era o nebunie. Nu ar fi trebuit să i se întâmple şi lui:
– Am visat şi eu. Ştiu!
Zeul l-a privit disperat. Nu putea să creadă că a fost implicat în visul profesorului. Nu înţelegea de ce şi el? El nu era un vizionar sau cum i-o spune. Nici măcar nu prea visa, decât rar de tot. Dar asta îl speria. Ştia că prietenul lui visa şi lucruri reale, iar asta îl cutremura. Dacă undeva, în lumea de mijloc, exista cu adevărat acest cimitir şi acele pietre funerare? Atunci, Clem, Dimitri…? nici nu vroia să se gândească, dar nu putea. Scrisoarea de la mătuşa profesorului, Clementine, pe care a văzut-o, destul de mare ca vârstă. Ce însemnau toate astea? Sau poate… poate că … dar nu, nu putea fi un vis prevestitor. Nu avea cum să se întâmpla, decât în cazul lui Dimitri, asta dacă încă mai trăia. Dar în cazul Clementinei…, nu avea cum să se întâmple ceva ce s-a petrecut cu optsprezece ani în urmă. Era imposibil. Şi apoi cum putea să fie moartă? Cu siguranţă nu era un spirit, Magul ar fi ştiut asta şi nu numai el. Hades ar fi ştiut cu siguranţă, sufletul ei ar fi trecut pe la el sau pe la Cerber. Nu! Era doar un vis. Asta era singura explicaţie. Clementina era în viaţă şi chiar dacă nu ar mai fi… nu putea fi moartă de atâta timp. În cazul lui Dimitri, cine ştie? Poate că trăia cu adevărat sau poate că era mort de ani de zile. Acum îi părea rău că nu a citit şi motivul morţii, dar i-a fost teamă să nu-l vadă Ken. Zeul şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat pe bărbat:
– De ce nu te-ai dus la tatăl tău?
Bărbatul a tresărit. Nu prea avea chef de explicaţii, dar până la urmă era prietenul său:
– Pentru că e mort. De aceea.
– Şi scrisoarea?
– O capcană, probabil.
– Şi dacă e real? Dacă trăieşte cu adevărat?
Ken s-a făcut roşu ca para şi a început să vorbească tare:
– Eu l-am înmormântat. Nu înţelegi absolut nimic? Cum să se ridice din morţi? Cum? Scrisoarea aia e o nebunie. Nici măcar nu îmi amintesc de această mătuşă sau ce o fi. Nu am văzut-o în viaţa mea. Am auzit vorbindu-se despre ea. Doar atât. Mama nici măcar nu o plăcea, de câte ori încerca tata să-i povestească despre ea, se ducea în camera ei. Nu o cunosc şi nici nu vreau! Nu am nevoie de ea. Şi nici de tatăl meu. Chiar dacă e în viaţă, nu îmi pasă.
Bărbatul şi-a dus mâinile în cap şi a început să plângă.
– De ce Ken? De ce? De cine îţi este teamă? Ce ţi-a făcut de îl urăşti aşa de mult? Eu am crezut tot timpul că îl iubeşti. Că îl respecţi, că îi porţi o amintire frumoasă. Ce dracul e cu tine? Nu te mai recunosc!
– Nu l-am iubit! a spus bărbatul suspinând. Nici măcar nu l-am respectat. Tot timpul ăla cât a fost plecat de acasă… I-a spus mamei că a muncit în Turcia, pentru a aduce bani. Dar de fapt a fost în armata rusă tot timpul. După ce nenorocitul ăla mi-a ucis sora, l-am urât şi mai mult. Am suferit mult în timpul războiului, iar el a făcut parte din armata duşmanului.
– De unde ştii?
– Într o seară căutam printre lucrurile lui, căutam un costum, vroiam să ies să mă distrez. Atunci am găsit… decoraţii de război. Am simţit cum mă sufoc, cum toate idealurile în care am crezut, s-au dus. Nu am putut să-i spun mamei. Aş fi ucis-o de tot, era oricum destul de deprimată. Din acea clipă l-am urât. Nu am mai putut să-l văd cu aceeaşi ochi. Şi, cu toate astea, în momentul în care a murit, am simţit compasiune; ce nebunie. Dacă trăieşte, să fie sănătos. Nu e problema mea. El a ştiut tot timpul că am aflat. Totul s-a schimbat între noi. Nu pot! Poate greşesc, dar nu îl pot ierta. Nu neapărat pentru toţi acei oameni care au suferit, dar pentru ea… pentru Lulu, niciodată.
Tlaloc nu mai ştia ce să spună. Nu mai avea cuvinte. Pentru moment avea să-l lase în pace, cu toate că ar fi vrut să-i spună că a făcut-o pentru ei, pentru familie. Nu ar fi putut câştiga bani decât dacă ar fi luptat. A fost şansa lui să-şi întreţină familia. Nu a avut de ales. Dar, în acele momente, Ken nu ar fi înţeles. Aşa că l-a lăsat cu gândurile şi durerile lui, şi s-a dus să vadă care este situaţia printre oameni.
Muntele era plin de oameni răniţi, morţi sau inconştienţi. Ciclopii şi uriaşii păzeau toate intrările. În curând trebuiau să plece, dar nu înainte de a se asigura că fiinţele de pe munte sunt bine. Aşa cum am mai spus, uriaşii şi ciclopii aveau să rămână acolo, până când arătările aveau să se pună pe picioare.
Tlaloc privea acum o imagine dezolantă. Aproape că înţelegea cum a fost copilăria lui Ken. Plină de morţi şi răniţi, soldaţi care le călcau satele şi le furau mamele, surorile, iubitele şi le ucideau bărbaţii. Nimic nu ar putea fi mai trist în copilăria unui om.
*
– Poate ar trebui să încercăm, i a spus Ken lui Tlaloc, care cioplea o bucată de răchită.
– Ce?!
– Să mergem în lumea de mijloc. Să căutăm cimitirul, poate aflăm nişte răspunsuri.
– Îhh, făcu zeul. Mergem! Sigur! Tu o să mă omori într-o bună zi. Nu Tenayuca, nici altcineva, ci tu.
Bărbatul l-a privit satisfăcut:
– Eşti un laş. Îţi este frică. Te-am văzut şi în vis. Erai înspăimântat. Când s-au auzit acele voci ai preferat să te culci la adăpost. Ce? Credeai că sunt spirite?
Tlaloc s-a oprit din cioplit şi a râs:
– Eşti copil, mie nu îmi este frică niciodată. Sau doar câteodată. Hai la masă mai bine. Ares ne aşteaptă, şi apoi nu sunt sigur că vreau să mai vorbesc cu tine.
Amândoi au zâmbit şi s-au îndreptat spre partea gălăgioasă a muntelui. A doua zi aveau să plece. În ziua aceea au ars toate cadavrele şi au încercat să lase muntele aşa cum l-au găsit. Dar acum era timpul petrecerii, aveau de sărbătorit, doar au câştigat o luptă destul de importantă.
Toţi erau aşezaţi în jurul unui foc uriaş şi îşi povesteau faptele eroice, doar Eol stătea retras. Ken s-a apropiat de el:
– Ce s-a întâmplat?
– Sunt doar obosit. Nu mai sunt tânăr ca odinioară, forţele m-au cam lăsat. Nu mă simt chiar în largul meu. Şi apoi mă gândesc la cei de acasă. I-am lăsat aproape fără apărare. Gândurile unui bătrân; nu mă băga în seamă.
Bărbatul l-a bătut prieteneşte pe umăr:
– Fii liniştit, totul va fi bine. Dar vroiam să te întreb ceva. De fapt am venit pe Eolia cu un scop, dar nu am mai avut timp. Spune-mi despre cele trei vânturi dispărute.
Regele a râs:
– Ce aş putea să ţi spun despre nişte vânturi? Bat fiecare în direcţia lui, iar când bat toate se formează taifunuri, cam atât.
– Nu asta, bătrâne. Spune-mi cum puteau să dispară, ştiu că doar tu le poţi da drumul, numai tu ai cheia. Cine mai putea să le dea drumul?
Regele părea gânditor, nu pusese problema aşa niciodată. Dar exista un răspuns. Mai era cineva care avea autoritate asupra lor:
– Peleu, a spus regele aproape triumfător. El le mai putea da drumul. Atunci când eu uit de combinaţia pentru ploaie, el le dă ordin şi aşa se face că plouă. Dar…
– De ce ar face Peleu aşa ceva? i-a luat vorba Tlaloc, care se afla în spatele lor.
Ken şi regele au aprobat.
– Doar ţi-am spus de ce, i s-a adresat zeul, profesorului. Cred că îşi doreşte răzbunarea. Iar în cazul în care a fost răpit, probabil că a fost obligat. Dar… o să-l găsim. Hai să ne simţim şi noi bine. Cine ştie unde mă mai târăşti? Hai, fruntea sus şi să cântăm, să bem şi să mâncăm, să ne veselim şi să chefuim.
Cei doi au râs. Tlaloc părea tare vesel, iar rimele lui erau adevărate delicii. Cu toţii s-au întors în mijlocul petrecerii. Zeus era tare mândru că a reuşit să-şi învingă frica şi mai ales că a aruncat cu tunete şi fulgere în anaconde. La petrecere s-a alăturat şi Poseidon, care i-a cerut scuze profesorului pentru purtarea sa de pe Muntos. Oarecum acest război i-a mai apropiat, Zeus nu mai părea atât de îngâmfat şi rece, iar Poseidon a reuşit să-şi recunoască greşeala public. Dar asta era doar foarte puţin, mai erau încă mulţi alţi zei care nu erau de acord cu el, chiar dacă ştiau că el i-a salvat. Sau… poate că era doar invidie, pentru că ei, zei cu sânge pur, nu au fost capabili să facă ce a făcut el, iar acest gând îl făcea să se simtă minunat. Să învingi zeii cu propriile arme, asta da realizare. Nu putea nega că nu era oarecum legat de ei. Îl iubea pe Ares, doar era bunicul lui; îl iubea şi mai mult când îşi amintea de figura blajină a mamei. Şi faţă de Apollo avea anumite sentimente de apropiere, doar i-a fost alături tot timpul. Şi ce alt motiv ar fi mai bun, dacă nu Tlaloc? Şi el era tot zeu. Ce contează de ce naţie? Dar zeul tigru era dovada vie că în orice pădure cu uscăciuni, există şi un lăstar.
Întotdeauna Tlaloc l-a făcut să se simtă special. Îi era recunoscător pentru felul în care s-a purtat cu el şi pentru încrederea de care i-a dat dovadă.
Şi cel mai mult îl aprecia pentru că l-a urmat peste tot, fără să îi pară rău sau să-i reproşeze ceva. Şi nu putea spune că el nu a greşit. Ba da, amândoi au greşit, dar tot amândoi au avut puterea de a ierta şi de a continua. De când l-a cunoscut pe tigru a simţit că vor avea o legătură specială, iar simţurile lui au fost reale, ca de fiecare dată.
Dar asta simţea tot timpul pentru tigru, chiar dacă uneori era enervant şi ironiza totul. Acum însă un alt gând mult mai important îl urmărea. Cimitirul! Ce e cu acel cimitir? Există cu adevărat? Şi, dacă există, ce se ascunde în spatele lui? Sau cine? Dacă este doar o capcană? Sau poate că acolo trebuia să ajungă de la început.
Ideea că nu şi-a putut ierta tatăl, care părea că zace acolo, îl frământa pentru prima oară. De ce ar fi fost îngropat acolo? El ştia destul de bine unde şi-a îngropat părintele. Şi apoi Clem! Dacă ar fi fost singur în vis, poate ar fi crezut că a înnebunit, dar cum nu a fost… Toate astea păreau a fi un coşmar fără sfârşit. Îi era teamă că se va trezi într o zi şi va observa că a dispărut, că lumea din care face parte a dispărut. Sau poate se va trezi în micuţul sat din Moldova şi viaţa lui va mai începe o dată. Îi era teamă ca totul să nu fie un vis, tot ceea ce trăia. Câteodată se trezea şi se ciupea, vroia să se asigure că totul e real. Nu ştia încă dacă îşi dorea să fie vis sau realitate, dar de prea multe ori le confunda. De multe ori nici nu ştia dacă s-a trezit. Nu mai suporta să viseze, ar fi preferat să fie şi el un om normal. Ştia că Circe era mândră că el poate să vadă ce se întâmplă sau ce se va întâmpla visând. Dar el nu mai vroia. Încă nu ştia să se controleze. Nu ştia cum să-şi controleze emoţiile, trăirile, cum să îşi dea seama dacă s-a trezit sau nu. Toate astea îl terminau pe zi ce trece. Încă de când a avut viziunea care a salvat-o pe Circe, a început să se simtă tot mai slăbit. Nu a spus nimic, dar visul cu cimitirul i-a luat şi mai multă energie.
Îi era greu să-i spună lui Tlaloc, dar simţea cum se îmbolnăveşte, cum vitalitatea lui dispare. Şi nu înţelegea cum un vis poate să îi fure atâta energie. Avea să-i scrie lui Circe, până la urmă ea era la fel ca el, poate că avea şi un răspuns, poate că şi ea a trecut prin asta. Până la urmă să fii un vides este un blestem şi nu o binecuvântare.
Bărbatul de abia aştepta să ajungă într un loc unde să găsească hârtie şi creion…, ceva îl rodea în buzunarul de la piept. A băgat mâna şi a scos amuleta fermecată. Of…, cât de bine i-ar fi prins în luptă dacă şi-ar fi amintit de ea.
O stare apăsătoare a pus stăpânire pe trupul său. O stare de ameţeală urmată de una de leşin, o oboseală crâncenă, încât abia îşi mai putea ţine ochii deschişi. Gălăgia din jurul său o auzea din ce în ce mai puţin, parcă un somn blestemat a pus stăpânire pe el. A făcut un ultim efort să-şi ţină ochii deschişi, efort care l-a făcut să cedeze. O durere, apoi respiraţia şi gata. Fără să poată cere ajutor a picat. Ochii au cedat, gălăgia era undeva departe, picioarele nu le mai simţea, apoi întregul trup. Şi apoi nu a mai simţit nimic.
*
– Căldura şi-a spus cuvântul, se auzi o voce din mulţime.
Cu toţii stăteau în jurul lui, numai Tlaloc îl stropea cu apă, ceilalţi priveau surprinşi. Nu putea să deschidă ochii, dar îi simţea. Şi-ar fi dorit ca zeul să nu mai arunce cu apă pe el, dar nu îi putea spune. Era prins între realitate şi altceva. Le putea vedea feţele cu ochii minţi, se putea mişca şi putea vorbi, acolo, în lumea lui, dar în realitate nu mişca nici măcar un muşchi.
Îngroziţi, Tlaloc şi Ares au decis să plece chiar în acea noapte. Trebuia să-l ducă neapărat la un mago doctor şi orice secundă în plus i-ar putea fi fatală. Altheia a decis să meargă cu ei. Mai de mult, în Templul lui Apollo, ajuta oamenii răniţi sau bolnavi, ştia cât de cât să-i acorde primul ajutor. Cei patru s-au îmbarcat şi au pornit spre lumea vrăjitorilor. Important era să ajungă cât mai repede pe o insulă unde ar putea folosi un portal. Stăpânul Eldoin al muntelui le-a spus că, în drumul lor, există o insulă pustie, fără nume, unde se putea deschide portalul.
Ajutaţi de Poseidon, care le-a dat cât a putut din valurile sale, au ajuns pe insulă în mai puţin de o oră. De aici direcţia mago spitalul. Portalul i-a dus pe holul lung şi roz al mago spitalului. Acesta părea a fi plin, multă lumea ce aştepta controlul unui doctor, oameni, vrăjitori şi zei se înghesuiau să intre mai repede. Unora, în loc de cap le crescuse un castravete, alţii în loc de braţe aveau crengi şi câte şi mai câte.
Ares s a strecurat printre pacienţi şi a reuşit să ajungă la o mago asistentă. I-a explicat vrăjitoarei ce s-a întâmplat, iar ea a dat alarma de urgenţă.
L-au dus pe Ken într-un salon luminos, la fel de roz ca şi holul. Un pat imens şi două măsuţe mobilau încăperea. Şase din cei mai buni doctori şi-au lăsat pacienţii şi au venit să vadă noul caz. Au stat mai mult de două ore înăuntru, încercând vrăji şi tot felul de soluţii, dar s-au dat bătuţi. Un doctor bătrân, cu câteva fire de păr albastre şi un pic de barbă de aceeaşi culoare, s-a apropiat de ei:
– Nu ştim cum să-l ajutăm. Cred că are nevoie de un doctor din lumea oamenilor. Unul dintre aceia ce se ocupă de minţile oamenilor. Am impresia că aude şi ştie tot, dar s-a blocat înăuntru său. Îl vom ţine sub observaţie, dar între timp găsiţi un doctor dintr aceia.
Tlaloc s-a repezit la gâtul doctorului:
– Ştii cine e pacientul tău? Ştii?
Doctorul a încercat să scape din strânsoare, dar nu a reuşit. Speriat, i-a făcut semn că nu ştie:
– E stăpânul vostru, dobitocule. E Ken Rogers. Nu vreau să-l ţineţi sub observaţie, vreau să faceţi tot ce puteţi. Altfel, crede-mă, nu vei mai trăi, nici tu şi nici vreunul dintre colegii tăi, să vezi ce s-a întâmplat.
Bărbatul l-a privit mirat. Poate că nu îi venea a crede că e stăpânul lor sau poate că, de spaimă, nici nu a auzit. Zeul l-a lăsat să plece. Ares şi Altheia păreau că nici nu au observat micul incident:
– Ares, trebuie să mă ajuţi, a spus Tlaloc. Tu ai mai fost acolo. Hai să găsim un doctor de minţi. Altheia, rămâi aici şi fii cu ochii pe doctorii ăştia. Nu îl lăsa să moară. Scrie la institut şi cere-i celei ce-i ţine locul să vină. Să staţi cu el zi şi noapte până ne întoarcem, să nu lipsiţi nici o clipă. Faceţi cu rândul, dacă e nevoie. Dar să nu îl pierdeţi! Ai auzit?
Pe Altheia a speriat o atitudinea zeului, dar îl înţelegea. Era speriat! Cu adevărat speriat. Nu îşi mai văzuse niciodată fratele astfel. După ce cei doi au dispărut în spatele portalului, nimfa s-a dus lângă Ken. Părea aşa de trist, ar fi vrut să-l ajute cumva. A luat o foaie de hârtie şi i-a scris înlocuitoarei, apoi a chemat o bufnoriţă şi i-a dat scrisoarea.
A stat lângă el două zile şi două nopţi, până când a apărut Gheea. Când a văzut-o, Altheei nu i-a venit să creadă, zeiţa dispărută era înlocuitoarea profesorului; asta da nebunie. Gheea a făcut-o să promită că nu va spune nimănui, iar ea a a făcut întocmai. Zeiţa mamă a rămas alături de profesor în următoarele trei zile.
Bărbatul simţea şi auzea tot. Era blocat undeva în propria-i minte. Ştia că un doctor din lumea oamenilor nu îl va ajuta, singura lui soluţie era Circe. Dacă nici ea nu cunoştea un leac, atunci era pierdut. Dar cum să îi anunţe pe ceilalţi? Ar fi avut nevoie de cineva să îl înţeleagă, dar cum?
Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trece, se simţea din ce în ce mai rău, iar mago doctorii nici măcar nu îşi dădeau seama. Deseori a gândit profesorul că aceştia sunt cei mai proşti medici care există. Cel puţin în lumea oamenilor existau aparate care indicau starea pacientului, ei se bazau pe simţuri şi vrăji. Dar nu se pricepeau deloc, iar el simţea zilnic că nu mai are mult.
Amintirile i se ştergeau uşor din memorie, deja dacă privea în urmă nu îşi mai amintea multe lucruri. Durerea aceasta era mai mare ca oricare alta. Se gândea că va ajunge în cimitirul din lumea de mijloc, că va fi doar o piatră funerară, cu un nume inscripţionat. Asta dacă nu va fi înmormântat după obiceiul vrăjitorilor sau al zeilor, ceea ce nu îl încânta mai mult. Dar un gând îl liniştea: va fi alături de Andora. Vor avea o eternitate să îşi povestească acei ani lipsă, şi apoi, cine ştie? Hades nu părea chiar aşa de rău, poate că îl va lăsa din când în când să l vadă pe Tlaloc.
Şi mintea lui începea să amorţească, nu mai simţea atâtea lucruri ca în primele zile. Imaginea Clementinei pe muntele Graus i-a tulburat pentru o clipă amintirea. Apoi a înţeles: „M a blestemat”, şi, cu acest ultim gând, s-a dus. A închis ochii minţii şi s-a scufundat în nefiinţă.
Gheea a înţeles! Nu mai era nimic de făcut, acum va ajunge la mila lui Hades. Numai el îl mai putea întoarce din drumul pe care s-a pregătit să-l facă.
Nu la mult timp, au apărut Tlaloc şi Ares, împreună cu un doctor uman, de minţi, aşa cum îl numeau ei. Doctorul i-a luat pulsul. Încă mai bătea. Doctorul a scos din geanta lui o seringă. Zeii nu au mai văzut aşa ceva, Tlaloc s-a dat în spate, ca şi cum l-ar fi aşteptat ceva rău.
Doctorul a tras în seringă un lichid incolor şi apoi a înfipt acul în umărul profesorului, moment în care zeul a închis ochii. După ce tot lichidul s-a dus în corpul profesorului, doctorul, care nu părea mai în vârstă de patruzeci de ani, l-a consultat. Nu prea ştia nici el ce să spună, dar, cu siguranţă, ştia că bărbatul trebuie dus în lumea oamenilor şi ţinut sub observaţie.
Doctorul Claus, că aşa îl chema, era un oaspete frecvent al acestei lumi. Doctorul era psiholog şi încă unul dintre cei mai buni. Zeus i-a trimis pe cei doi la doctorul Claus, pentru că era de încredere şi pentru că a mai rezolvat câteva afecţiuni în lumea lor.
Tlaloc l-a tras deoparte pe doctor:
– Cum e?
– Sincer, eu cred că este pe un drum greşit. Nu cred că ţine nici de mine. De ce dracu’ aveţi mago doctori, dacă nu îşi pot da seama că a fost vrăjit?
– Cum?!
– Da, e blestemat. Dacă ar mai fi conştient înăuntrul său, aş putea să-l readuc la viaţă. Dar nu mai e acolo. Cine ştie pe unde îi umblă sufletul? Pot să fac doar un singur lucru. Să aştept să se întoarcă. Nu ştiu altă metodă. Dacă se va întoarce în corpul său, chiar şi numai mintal, l-aş prinde şi l-aş scoate de acolo. Dar acum nu putem decât să aşteptăm şi să ne rugăm să fie bine. Injecţia ce i-am făcut o îl va mai ţine în viaţă cel puţin douăzeci şi patru de ore. Dacă până atunci nu se întoarce, asta e. Nu va muri, dar nici nu veţi mai avea ce să faceţi cu el. Va rămâne aşa pentru toată viaţa sau eternitatea. Lasă-l să lupte, Tlaloc. Sigur va reuşi.