Cerul îşi chemase cei mai negri nori în speranţa că îi va speria pe muritori. Păsările nu se mai auzeau de mai bine de un ceas şi doar tunetele mai întrerupeau liniştea ce se lăsase ca o povară peste micul sat. Adevărul este că niciodată o rază de soare nu îndrăznise să pătrundă în acel paradis al demonilor, aici nu exista zi sau noapte ci doar agonie. Dureri din cele mai crunte aşa cum o minte normală nu şi-ar fi putut închipui. Şi nu e vorba de durerile trupeşti care în acel mediu erau frecvente, adânc întipărite pe pieile înegrite de vreme, este vorba de acele dureri lăuntrice ce te făceau să te trezeşti din cel mai profund somn şi să simţi cum gândurile încearcă să evadeze. Dureri ce nu pot fi descrise în cuvinte ci doar în trăiri.
Ah! Trăirile. Erau dintre cele mai intense, mai dureroase, mai demonice, aşa cum un om nu ar putea suporta vreodată. Mă dureau până şi gândurile celorlalţi, gândurile ce nu îmi aparţineau. Cu toate astea mă chinuia tot ceea ce vedeam în jurul meu ca şi cum aş fi absorbit toate păcatele demonilor într-o singură minte, a mea.
Mi-am dezlipit cu greu ochii de pe cerul ce părea că se rupe în mii de bucăţele şi va cădea peste toţi cei ce au ucis atât de animalic, atât de profund. Cât de profundă poate deveni o crimă? Ce trăieşti atunci când o înfăptui? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că le pot da dreptate, că a ucide înseamnă de fapt a trăi. A trăi, da, dar nu oricum. A trăi o serie de sentimente, mustrări de conştiinţă şi în cele din urmă ajungi să te crezi mai presus de cer, mai puternic decât orice demon. Iar frica, frica este cel mai înălţător sentiment. Să simţi cum transpiră şi gâfâie ca animalele prinse în capcană. Iar atunci când vezi sângele ţâşnind mii de sentimente îţi trec prin stomac hrănindu-te cu durerea şi plăcerea acelor clipe.
Dar toate astea nu m-au făcut să mă simt mai presus decât ei. O şleahtă de demoni, beţivi şi murdari ce se hrănesc cu crima. După o vreme a început să doară, iar durerea era mai profundă decât mi-o aminteam, mai dureroasă. Ajungi să te simţi un fel de Dumnezeu apoi decazi într-o durere sfâşietoare. Şi când mă gândesc că am fost nevoit să ajung ca ei, un demon pe pământ. Un demon cu chip de om. Cel puţin ei aveau o scuză, sufletul le era asemenea înfăţişării. Dar eu? Eu ce scuză aveam?
Şi totul a început atât de banal şi de firesc. O poveste ca a oricărui om osândit. Eram doar un copil atunci când am ajuns aici, fugărit de cine ştie ce năluci. Mama mă trăgea după ea într-o disperare nesfârşită. Aveam impresia că îmi va rupe mâna iar picioarele nu îmi mai răspundeau, păreau că sunt conduse de simplul impuls al minţii mele ce îşi doarea acea siguranţă de care are nevoie orice copil.
Nu cred că aveam mai mult de paisprezece ani atunci când am simţit liniştea, liniştea sufletească ce nu o simţisem niciodată. De cum am intrat în această aşezare totul s-a schimbat, toate temerile noastre au ajuns la un apogeu greu de înţeles. La început nu am băgat de seamă că toţi locuitorii au chipuri bizare şi că soarele nu îşi făcea apariţia. Aveam impresia că visam în continuu şi că acel vis nu avea să se mai oprească până când ultima picătură de suflet nu avea să îşi ia zborul. Dar m-am trezit atunci când mama în agonia ei şi-a dat ultima suflare privindu-mă ca pe un demon ce nu trebuia să se nască. Nu am înţeles atunci de ce fugeam, de ce mă ura şi mă iubea cu aceiaşi intensitate, dar cu timpul am învăţat că totul face parte dintr-un joc demonic destinat pieirii.
Nu ştiu ce am simţit atunci, nu îmi amintesc să fi simţit mai mult decât acum când văd un om mort. Aproape că nu îmi păsa, eu eram acasă chiar dacă eram deosebit de ceilalţi, sufletul îmi era asemănător.
După ce ea a murit o creatură înfiorătoare s-a oferit să mă adăpostească şi să se îngrijească de mine. Cred că atunci am realizat pentru prima oară că mă aflu printre demoni, un paradis al demonilor. Aveau înfăţişări din cele mai ciudate şi suflete din cele mai întunecate aşa cum nu văzusem până la acea vârstă fragedă. Dar nu mi-a fost teamă, m-am simţit imediat adoptat de acele creaturi ce mă priveau cu o înţelegere pe care eu nu am reuşit să o percep nici până în ziua de azi.
Timp de un an am învăţat tainele lor. Am văzut că aici timpul stă în loc şi porneşte doar din când în când, de aceea nu aş putea să spun cu exactitate câţi ani am trăit, pentru că nu am înţeles în ce se măsoară acest timp necunoscut. În primul an din noua mea viaţă, am înţeles că ei se nasc din nimic şi o fac doar pentru a ucide. Sunt ca nişte maşini programate dinainte de-a prinde viaţă. Nu ştiu dacă ei mor, căci nu am văzut vreunul murind, doar răpus de câte o armă. În schimb mulţi au dispărut fără urmă şi nu s-au mai întors nici până în ziua de azi.
Nu pot să le pun prea multe întrebări pentru că nu sunt prea dornici să-mi dea răspunsuri. Mă consideră de-ai lor, dar nu îmi împărtăşesc chiar totul chiar dacă eu am o nevoie teribilă de-a cunoaşte aceste secrete.
Poate că nu voi trăi suficient de mult pentru a le afla cu toate că sper ca cel puţin după moarte să înţeleg de ce am avut o astfel de soartă. Sau poate nu a fost soartă?
Atunci când creatura m-a adăpostit în casa ei mică şi sărăcăcioasă am avut un sentiment de profundă recunoştinţă. Nu ştiu prin ce magie mi-a desconspirat imediat trăirea interioară şi mi-a spus pe un ton arogant:
– Niciodată să nu mai simţi asta. Îţi interzic!
Din glasul ei am înţeles că este o femeia ce avea să-i ia locul mamei mele şi cu timpul avea să o înlocuiască cu un succes ce nu l-aş fi bănuit vreodată. Puţinele lucruri pe care le cunosc ea mi le-a destăinuit, în nopţi ca acestea întunecate şi reci. Iubea tunetele, spunea că sunt rebele şi de neânvins. Citeam în glasul ei durerea de a nu se fi născut altfel. Simţeam că îşi dorise o altă viaţă, poate una mai aproape de Cer decât de Pământ şi cu toate astea rămânea rece şi de neatins. Tot ea mi-a dăruit cel mai de preţ secret, secret ce avea să mă ajute să trăiesc printre ei: CRIMA.
M-a antrenat la Viena într-o vreme în care ucigaşii umblau pe străzi nestingheriţi şi comiteau cele mai păcătoase crime din câte am cunoscut vreodată. Cu ei am început. Am învăţat să-mi pândesc prada şi s-o ademenesc în colţuri întunecate, apoi le sfâşiam beregata bucurându-mă de sângele ce îmi umple mâinile şi îmi mânjea faţa. Cât de plăcut era atunci. Era plăcut să simt că fac parte dintre ei, că pot să trăiesc la fel ca ei dar asta a fost la început.
Cea care m-a adoptat a dispărut fără urmă, aşa cum făceau cei ce, cred eu, că mureau. Astfel a mai dispărut o mamă pentru mine şi m-a lăsat singur în abisul veşnic întunecat.
În cele din urmă m-am apropiat tot mai mult de acele creaturi, poate prea mult. Beam cu ei şi îmi băteam joc de oameni nevinovaţi iar asta îmi făcea cu adevărat plăcere. E drept că mă trezeam în plin somn cu mustrări de conştiinţă şi dureri sufleteşti pe care ei nu le simţiseră niciodată, dar asta nu mă împiedica să o iau de la capăt iar şi iar, la infinit.
Toate astea s-au întâmplat atunci, în tinereţea mea mult prea zvăpăiată chiar şi pentru un demon. Apoi m-au trimis la Geneva acolo unde ei îşi făceau iniţierea. După prea mult timp m-am bucurat de razele fierbinţi ale soarelui şi de învălmăşeala din timpul zilei. Trăsurile, caii, domnii frumos îmbrăcaţi, femeile cu pălăriile lor epocale, totul m-a fermecat şi am căzut în acel farmec. Pentru mult timp am uitat să mai ucid şi am început să mă bucur de viaţa ce îmi fusese dată prin naştere. De ce să nu spun adevărul? Îmi plăcea la nebunie să mă amestec printre ei, să-i privesc, să-i înţeleg. Iar asta îmi ocupa tot timpul.
Cu timpul am învăţat să scriu şi să citesc toate astea prin bunăvoinţa unei doamne ce m-a luat sub ocrotirea ei. Am trăit vreo doi ani sub ocrotirea ei şi îmi plăcea. Redevenisem un puşti cu gânduri curate, nu mai simţeam plăcerea de-a ucide şi nici nu-mi mai doream. Cu siguranţă nu doream să mă mai întorc în acea lume întunecată, redescoperisem alte plăceri, plăceri normale ce îmi ofereau o oarecare siguranţă. Am învăţat să trăiesc printre ei şi eram acceptat cu căldură aşa cum nu mai simţisem de la moartea mamei. Şi acel ultim an petrecut acolo a fost cel mai glorios din viaţa mea.
Doamna Du Fall, cea care mă ocrotea, a decis că e timpul să ies în lume. Să cunosc toate plăcerile ce ţi le oferea Geneva şi mai mult de atât. Prima mea ieşire a fost la un bal. În viaţa mea nu văsusem atâta frumuseţe şi bun gust, să nu mai vorbesc despre luxul ce mă înconjura. Astfel noi trăiri au început să mă cuprindă, mult mai reale şi mai frumoase. Începusem să cunosc binele iar asta mă făcea să mă simt întreg pentru prima oară.
Atunci am cunoscut-o: firavă, gingaşă cu un zâmbet cristalin ce i se răspândea pe tot chipul. O chema Surama, şi făcea parte dintr-un „club” ciudat sau cel puţin aşa mi s-a spus. În ciuda doamnei Du Fall, ce îmi tot repeta să mă feresc de ea, nu m-am putut abţine. Trupul ei mă chema, inima, sufletul, ochii aceia mari ca două smaralde pictate, totul mă făcea să mă prăbuşesc într-o dragoste deplină. Şi m-am lăsat purtat în această dragoste aşa cum nu o mai făcusem. Am cunoscut sentimente unice pe care nu am să le uit vreodată, şi nici nu aş dori să le uit, căci am impresia că doar ele îmi mai scot umanitatea la suprafaţă.
Am iubit-o şi m-a iubit, şi toate astea mi-au adus fericirea supremă. Atunci m-am simţit cu adevărat un Dumnezeu printre oameni, atunci am învăţat că sunt lucruri ce îţi prelungesc agonia fericirii mult mai mult decât o fac crimele. Şi pentru prima oară mi-am promis mie să nu mai ucid şi să nu mai privesc în spate. Aveam să dau trecutul la o parte şi aveam să mă afund în viitor, oricare ar fi fost acela.
După puţin timp eu şi Surama ne-am mutat împreună. În scurt timp am început să-i observ micile ciudăţenii ce, câteodată, nu o făceau să mai pară umană. Cel mai tare mă intriga când mă trezeam noaptea şi nu o mai găseam lângă mine, iar dimineaţa se comporta de parcă totul ar fi fost normal.
Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o:
– Care e secretul tău?
Ea m-a privit uimită, apoi figura i s-a descreţit şi a zâmbit triumfătoare:
– La ce secret te referi?
Mi-am dat seama că habar nu avea la ce mă refeream, nici nu bănuia că eu aş scunoaşte escapadele ei nocturne. Atunci m-am hotărât să îi destăinui:
– Mă refer la acel secret întunecat pe care îl porţi în suflet şi uneori te face să pari inumană. Dar, cel mai rău mă frământă dispariţiile tale nocturne, despre care nu îmi vorbeşti niciodată.
Surama a schiţat pentru câteva clipe panica apoi şi-a recăpătat calmul firesc, ce o caracteriza atât de bine:
– Dragul meu, mi s-a adresat pe un ton mieros şi totuşi sincer. Nu ştiu dacă e cazul să ne destăinuim „monştrii” ce ne bântuie sufletele. Este mai important să ne vedem aşa cum dorim pentru ca mai târziu să nu fim nevoiţi să ne urâm.
Atunci i-am acceptat această scuză şi am lăsat lucrurile să se învârtă în acel roz nesfârşit. Apoi într-o dimineaţa i-am descoperit, în coşul de gunoi, rochia albă plină de sânge. Am adulmecat sângele asemenea demonilor şi mi-am dat seama că este vorba de sânge uman.
Am încercat să-mi stăpânesc gândurile şi emoţia şi să încerc să uit, dar incidentul s-a mai repetat şi cu altă ocazie. Deja mă făcea să nu mai am încredere în cea pe care o vedeam ca un înger pogorât din rai pentru a-mi aduce salvarea. Începeam încet, încet să văd în ea demonul pe care l-am cunoscut în propria persoană, iar asta m-a speriat. Aş fi acceptat orice dar cu siguranţă nu aş fi acceptat ca ea să fie ca ei, ca mine. Am decis că trebuie să-mi mărturisească şi la rândul meu aveam să-i spun jumătate din propriul adevăr.
De obicei îmi pierdem vremea prin cafenele citind ziarele şi urmărind oamenii, dar în acea zi am rămas acasă. Am chemat-o la mine, am dezmierdat-o şi i-am oferit din dragostea şi încrederea mea, apoi am întrebat-o cu glasul sfâşiat de bănuieli întunecate:
– Ştiu că nu îţi doreşti asta, dar trebuie să-mi spui. Am simţit sângele uman pe rochia ta cea albă şi asta s-a repetat de încă două ori.
Surama m-a privit copilăreşte pentru un timp, fără să spună nimic, apoi lacrimile iau invadat chipul alb şi mătăsos:
– Dacă ţi-aş spune m-ai uri.
– Nu te-aş uri, am încercat s-o încurajez. Nici eu nu sunt un sfânt.
M-a îmbrăţişat cu putere şi şi-a lăsat capul pe umărul meu:
– Spune-mi mai întâi secretul tău, apoi am să-ţi dezvălui pe al meu.
Cum puteam să-i spun că am fost crescut de nişte himere? Cine ar fi crezut o asemenea aberaţie? Dar poate şi ea avea un secret himeric şi tocmai de aceea vroia să-l cunoască mai întâi pe al meu. Am decis să îi spun tot, şi în felul acesta aveam să mă eliberez de secretul ce mă înrobea. Timp de două ore i-am povestit cu lux de amănunte tot ceea ce am trăit, de la moartea mamei mele până la iniţierea mea în Geneva. Spre marea mea surprindere nu a schiţat nici un gest şi mai mult ochii ei credeau fiecare cuvinţel. Părea să fie fascinată de povestea mea, iar eu care mă aşteptam să o sperii de moarte. Nu credeam că o să creadă nici măcar o vorbă din tot ceea ce-i spusesem. Mă aşteptam să mă creadă nebun şi să mă privească cu teamă şi milă, dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat. După ce am terminat de povestit a oftat adânc şi m-a privit în ochi cu atâta dragoste că m-am înspăimântat:
– Să înţeleg că mai există ceva asemănător nouă.
– Vouă, am întrebat încurcat? Ce vrea să însemne asta?
Mi-a zâmbit atât de divin că am simţit că mă rup şi că mă prăbuşesc în abis, dar am reuşit să rămân cu picioarele pe pământ şi să o ascult până la capăt.
– Acum treizeci de ani, a început să povestească, am fost convertită. Am fost muşcată de un vârcolac. De fapt intenţia a fost de-a mă ucide dar am scăpat printr-o minune divină. Doar că am înţeles că am devenit una cu ei, iar nopţile cu lună plină mă cheamă printre ei, mă îndeamnă să ucid. Şi aşa precum ai spus chiar tu, îmi place să ucid.
La un moment dat nu am mai auzit-o, nu mai puteam să fiu atent la ea. Era un altfel de demon, dar destul de aproape de idealurile celor ce m-au crescut. Poate că pentru prima oară am acceptat că îi atrag într-un mod mistic, poate că în ciuda figurii umane sufletul îmi era asemenea. Dar nu puteam să accept asta. Eu am cunoscut dragostea şi am învăţat să o divinizez, am învăţat să dăruiesc şi să accept, ceea ce un demon nu ar fi acceptat vreodată. Şi cu toate astea făceam parte dintr-o lume aparte pe care omul obişnuit nu ar fi reuşit să o vadă.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine însă am început să o resping. De ce? Nu ştiu. Doar eram la fel ca ea iar ea m-a înţeles şi m-a iubit în ciuda crimelor comise, dar eu nu puteam să trec peste.
La sfârşitul anului am participat la o altă petrecere dată de o baroneasă a acelor vremuri. Surama m-a târât după ea cu toate că eu căzusem într-o tristeţe profundă. Nu ştiu nici acum dacă ceea ce s-a întâmplat atunci a fost un blestem sau o binecuvântare, dar cert este că mi-a alungat acea tristeţe pentru restul vieţii.
De cum am ajuns în casa aceea i-am simţit prezenţa. Simţeam cum ochii demonului mă urmăresc prin pereţii groşi. Simţeam că mă sufoc iar muzica şi aerul acela îmi dădeau un sentiment de repulsie toatală. Mi-am făcut loc printre ceilalţi şi am ieşit pe terasa plină de flori colorate şi arbuşti. De cum am simţit mirosul aerului am simţit şi mirosul morţii, iar el era acolo privindu-mă într-un mod condamnator. De parcă aş fi comis cea mai crudă crimă. Dintr-o singură mişcare a fost lângă mine. M-a privit în ochi hipnotizându-mă cu totul, iar asta a avut loc timp de câteva minute. Apoi vocea lui mi-a răsunat în cap ca o melodie medievală, violentă şi rece:
– Ucide-o şi întoarce-te acasă. Aici nu e locul tău, după care a dispărut brusc.
Forţa lui demonică m-a împins din nou la crimă şi în acea noapte am devorat-o fără pic de milă, bucurându-mă de fiecare strop de sânge ce îi golea trupul. Atunci am simţit fericirea, acea fericire pe care am simţit-o la început. Şi, m-am întors acasă. Orice ar fi aici e casa mea.
Iar cei ce nu cred în demoni, înseamnă că nu au privit niciodată lângă ei sau nu s-au privit în străfundul lor suficient. Dar să nu credeţi că noi îi cream pe ei, căci nu este nici pe departe aşa. Ei ne crează pe noi cu toate trăirile şi toate durerile noastre.
Nu ştiu dacă acum sunt fericit, nu ştiu dacă mi-am îndeplinit destinul. Ştiu doar că am înţeles ceea ce alţi nu au reuşit să înţeleagă şi am văzut ceea ce alţii nu au reuşit să vadă. Şi dacă credeţi că ei nu există, mai gândiţi-vă!
Şi, poate că, până la urmă, toţi suntem nişte demoni!