Sunt foarte multi caini in Bucuresti. Dar acest lucru nu mai e de multa vreme o stire. Caini la intrarea in blocuri, langa poarta casei, in piata printre saci si cosuri, in parcuri si in locurile de joaca pentru copii, la intrarea in statiile de metrou. Unii se gudura pe langa picioarele tale si adulmeca plasa cu bucate platite cu toti banii din portofel. Altii te trezesc din ganduri cu un hamait scurt. Prieteni de nadejde ai copiilor, companioni caldurosi pentru cersetori in zilele si noptile reci de iarna. Parasiti, aruncati, goniti, batuti, flamanzi…
Zilele trecute un caine batran si fara un picior se adapostea la intrarea in statia de metrou. Ploua. Cainele statea cuibarit intr-un colt, fara sa deranjeze pe nimeni. Sau cel putin asa credeam eu. La cativa pasi in urma mea doi barbati discutau zgomotos despre cele intamplate intr-un bar. De acolo veneau. Puteam sa nu-i aud, pentru ca mirosul ii trada. Cand au trecut pe langa caine l-au lovit cu picioarele, au dat in el cu o sacosa de plastic din care s-a auzit un zgomot de sticle si i-au aruncat printre dinti cateva cuvinte pe care nu le-am inteles. Cainele a scancit dar nu s-a clintit. Am asteptat putin gandindu-ma ca se va repezi la cei doi sa-i muste. Dar n-a facut-o. A privit catre agresori asa cum face un copil care nu intelege de ce i se intampla tocmai lui acel lucru. Mi-a rasarit in minte un gand cum ca un caine e mai bun decat un om. Mi s-a parut ca e chiar intelept, pentru ca nu s-a lasat prada instinctului.
„Ce e, mama? Te-a lovit nenorocitul….” se apropie vanzatoarea de la chioscul de ziare. Si-a lasat clientii balta ca sa vada ce-a patit cainele. „Acum cativa ani l-a aruncat un individ. Lucreaza pe aici pe undeva, nu stiu la ce firma”, incepe femeia sa povesteasca, iar eu o ascultam cu un nod in gat. „Era doar un catelus atunci. A avut multe de indurat saracul”, continua ea. „Vedeti? N-are un picior. L-a lovit o masina acum 2 ani, in toamna. Tara piciorul dupa el schelalaind pana cand i s-a facut mila unui om cu bani si l-a dus la doctor. Dar era prea tarziu ca sa-i mai repare piciorul. A trebuit sa-l taie. A ramas schiop de atunci. Saracul.”
Are lacrimi in ochi femeia, de parca ar vorbi despre cineva la care tine mult. Il mangaie incet pe cap. „Vad ca are zgarda. Are cineva grija de el?” am intrebat-o, uitand ca intarzii la serviciu. „Da, patronul de la fast-food-ul de alaturi. I-a pus zgarda si-i da mereu sa manance. Lui si altora. Dar nu-l poate lua acasa. Are deja cativa. Tot asa, adunati de pe strada.”
Ma gandeam la ce se intampla cu ei iarna. Dar n-am mai intrebat. Mi-am adus aminte ca femeia de la chioscul de ziare aduna cateii sub o prelata si le aduce o patura veche ca sa nu le fie frig. Le-a pus si nume, de parca ar fi copiii ei.
Poate ca, intr-un fel, chiar sunt…