Johan von Schreeb, medic fără frontiereJohan von Schreeb, chirurg suedez, cercetător și profesor la prestigiosul Institut Regal Suedez de medicină ,,Karolinska”, este specialist în prim ajutor și chirurgie pe câmpul de luptă și în teritorii calamitate. Am ascultat interviul lui la un post de radio suedez imediat după întoarcerea lui din Haiti. Acolo a făcut operații, foarte multe din ele amputări, într-un ,,spital” în aer liber, ajutat de colegi suedezi și haitieni.
Johan este cel care a înființat filiala suedeza a Medicilor fără frontiere. Aproape nu sunt catastrofe majore de la invadarea Kuweitului pană la Afganistan, Beslan și acum Haiti, la care sa nu fi fost prezent cu bisturiul și ferestrăul.
Întrebat dacă nu este niciodată copleșit de grozăviile văzute, răspunde simplu ca s-a format în așa fel încât să facă fată la ,,fisa postului”. Cel mai greu i se pare momentul, de atâtea ori repetat, în care trebuie sa aleagă intre doi sau mai multi pacienți: cel care trebuie lăsat să moară pentru ca timpul sa fie dedicat unui altuia care are șanse mai mari sa supraviețuiască. Pentru asta nu ți se cer ,,decât” o inima calda, sânge rece – ambele în același timp – să-ți cunoști și urmezi în amănunt un rol profesional bine-definit. Simplu… as putea spune.
La întoarcerea în țară, unde își reintră în rolul de profesor, cercetător și familist, după cutumele organizației trece pe la ,,psihologul de serviciu” căruia i se ,,spovedește”. Nu este vorba de psihanaliză freudiană ca în filme, ci ,,doar” de a povesti prin ce ai trecut la ultima aventură.
Ma gândesc la acest medic și la hobby-ul lui: cam o jumătate din cariera lui, undeva aiurea peste mari și țări, ditamai chirurgul și profesorul, în contact anonim cu niște ,,nespălați” care nici măcar nu vor mai avea ocazia să-l întâlnească ca să i se prosterneze. Un medic – fără frontiere…
…
Discutam zilele astea cu un grup de prieteni despre o veșnică întrebare: ce înseamna ,,acasă”?
Câți indivizi, atâtea răspunsuri, ba încă, dacă animalele ne-ar putea vorbi (uneori ele chiar o fac), numărul opiniilor ar fi și mai mare.
Dacă tot nu putem, și ar fi fost și păcat, să cădem de acord asupra unei definiții pe care să le-o băgăm pe găt tuturor, în special celor care nu vor să se simtă acasă așa cum credem noi de cuviință, poate că totuși din conceptul ,,acasă” s-ar putea extrage câteva ingrediente în care să nu ne fie prea greu să credem cu toții.
La ce ne așteptăm când tânjim să ajungem acasă? La un loc în care sa ne simțim în siguranță, în compania unor persoane apropiate. Un minimum de confort și posibilitatea de a ,,trage obloanele” ca să ne putem reface forțele izolați cât de cât de lumea înconjurătoare. Un loc care nu a fost așa de la început, ci, pe care, succesiv, am așternut straturi ale personalității noastre, îmblânzindu-l și îmblânzindu-ne și noi față de el.
Dacă ceva în genul acesta ne place tuturor, unde se afla el? În spațiul din Buletinul de Identitate și în Momentul Acum? Poate fi și altfel sau numai a gândi gândul e o blasfemie?
În zonele turistice de calitate se ,,exploatează” acest efect spre binele tuturor. Uneori ne place să ne răsfățăm și să respingem oferta: pasă-mi-te nu vine din adâncul sufletului ci din interesele meschine ale Capitalismului. Îl calificam drept fățarnic pe semenul nostru care spune bună-ziua, uneori în mai multe limbi, și zâmbește, câte opt ore pe zi. Am vrea să ne dăruiască toată inima lui, numai pentru noi și la prima vedere. Dacă nu, preferăm ochiada încruntată și întrebarea repezită și contrariată a Domnului sau Doamnei de la tejghea: ,,Spuneți!!” – poate că acest gen de sinceritate (e nevoie de ghilimele?) ne răcorește și ne face să ne simțim mai la noi acasă. Când ne vine rândul, facem la fel – sinceritate de 24 de carate.
!poza161!
Îmi amintesc prima mea descindere, relativ târzie, la ,,frații noștri” în Franța.
Am condus aproape fără oprire (fără a vizita ceva pe drum, doar autostrăzi) din Suedia. Am trecut val-vârtej prin Alpii maritimi, ne-am strecurat pe străduțe în orășelele medievale din drum pentru ca în ultima clipa, pe la 6 după-amiaza, când soarele arunca numai raze de aur, sa ne trezim în mijlocul unui
bulevard supra animat pe Coasta de Azur în Hyeres. Pe mijlocul bulevardului era o zonă verde (de fapt ca și pe marginile lui și peste tot) care te întâmpina cu o revărsare de leandri infloriți și palmieri. În contrast cu pustietatea unei străzi scandinave, la ora aceea era un furnicar de oameni, motorete, biciclete, mașini decapotabile. Vreau să spun, te simțeai bine-venit și în siguranță, chiar dacă era numai o impresie naivă ingenios provocată.
Tot apropo de ,,acasă”, ascultam la radio un comentariu despre motivele pentru care oamenii iubesc automobilul. Unul din ele este ca el a realizat pentru prima dată prelungirea intimității casei, a scos casa din casă în drum – habitaclul este locul nostru privat.
Un ultim lucru, un gând pentru cei care, fără voia lor, nu se pot simți nicăieri acasă: oameni aparținând unor grupuri, comunități, nedorite sau pur și emigranți care nu au nimerit unde trebuia.
Am avut privilegiul sa înțeleg asta în cele două decenii în Scandinavia (putea fi oriunde în lume, într-o țară care te adopta, asa cum crede ea): cum ar putea fi să fii nedorit la tine acasă. Cât de apăsător poate fi pentru un copil care deja de mic a învățat că pentru el nu există nicio șansă și că va trebui toată viata lui să se comporte în consecință.
Numai asta ar fi un motiv suficient pentru cei care simțim ca avem o casă să trecem peste egoisme mărunte și sa le întindem o mana asa cum putem în loc doar să-i blamăm ca dorm așa cum și-au așternut.
Punând toate aceste gânduri dezordonate cap la cap, îmi apare din ce în ce mai clar că există și români fără frontiere asa cum există medici. Fără frontiere, dar nu și fără țară, fără casă, fără o credința sau crez.
Un român fără frontiere, pentru mine, poate fi un român din Galați care a stat o vreme în Spania la căpșune, un diplomat al României care își exercita slujba cu profesionalism, un țăran din Moldova care s-a hotărât sa fie mai blând cu văcuța sau purcelul din ograda, un student cu bursa Erasmus, un turist prin Europa, sau un simplu negustor de mașini uzate. Sau un evreu revenit în România pentru o idee sau Arafat ,,Smurd”, sau Doamna de la Relații cu clienții Ryan Air, care, recunoscându-mi numele românesc mi-a ușurat chinul de a conversa. Da, absolut oricine care a acceptat ca mai întâi de toate omul trebuie sa sfințească locul.
Tot un român fără frontiere devine agronomul danez care, deși prevenit, s-a încăpățânat sa investească bani grei și respect într-o fermă lângă Lugoj. Primarul comunei s-a afurisit să pună o taxă pe mașinile de mare tonaj tocmai pe drumul pe care, ,,întâmplător,” trec camioanele danezului în drumul de la tarla spre siloz. Care camioane, tot întâmplător, sunt toate de mare tonaj pentru ca asta intră în agenda lui împreună cu agricultura de bun simt, cu rotația culturilor (adică pierderi planificate de dragul unei investiții ecologice și durabile în viitor), locuri de muncă pentru săteni și bagatele ca sponsorizarea încălzirii în școală și biserică.
Dacă ar fi să numesc o categorie de indivizi, tot internațională, dar diametral opusă, să o numim ,,oameni îngrădiți”, l-aș pune direct în ea pe primarul cu pricina. Ar putea sta alături de demnitari de primă marime cum ar fi aceia din Rusia, ca sa iau numai un exemplu, cărora le lipsește spiritul vizionar să abolească toate restricțiile diabolice și inutile împotriva turiștilor din Europa pe care inima ii trage spre fabuloasa țară.