Sâmbătă 22 iulie am avut ocazia să mă conving de ce se tem dictaturile de artiști. La Teatrul Almeida din cartierul londonez Islington, Teatrul Liber Belarus a dat un spectacol de excepție, intitulat Eurepica. Challenge.
Piesa, jucată în engleză și rusă, este o satiră sub forma unei succesiuni de scenete din mai multe țări europene și Statele Unite, în care piloți și stewardese ale companiei Eurepica îi poartă pe spectatori din România până în Macedonia, trecând prin Belarus și Suedia.
Actorii utilizează clișee și stereotipuri naționale – trafic de persoane și discriminarea romilor în România (autor: Ștefan Peca), corectitudine politică în Suedia, consumerism și superficialitate în Statele Unite, cameleonismul în fosta Iugoslavie (de la socialism la naționalism și apoi la europenism) dar mesajul piesei este unul extrem de serios: globalizarea și integrarea europeană generează tendințe de dezagregare și confuzie socială, în care indiferența, rasismul și în general intoleranța de orice fel devin constante ale societății.
Momentul de vârf al piesei este cel consacrat “ultimei veritabile dictaturi în Europa”, cum o numea Condoleezza Rice, fosta secretară destat a Statelor Unite, Belarus.
Un student protestatar arestat și torturat apare sub forma unui pepene verde, pe care actrița în rolul de ofițer KGB sfârșește prin a-l tăia și a-i frământa miezul roșu. Monologul ofițerului dezvăluie toate complexele slugii dictaturii, de la originea modestă, la idealizarea trecutului totalitar, la invidia la adresa studentului inteligent și cultivat.
De altfel, cei șase actori belaruși ai piesei, Marina Yurevici, Denis Tarasenko, Anna Slatvinskaya, Oleg Sidorcik, Yana Rusakevici, Pavel Gorodnițki, au fost cu toții persecutați de regimul Lukașenko și acum sunt nevoiți să-și petreacă mai tot timpul în exil.
În această piesă li s-au alăturat actrița chinezo-americană Stephanie Pan și cea keniano-australiană Esther Mugambi, ambele reținute timp de 20 de ore pe aeroportul Minsk de KGB în timpul unei vizite în Belarus.
Teatrul Liber Belarus a organizat reprezentații (în totdeauna gratuite) clandestine în Belarus, adeseori în apartamente, asumându-și riscuri extraordinare.
Acum, reprezentațiile au loc în țări europene, ceea ce aduce aminte celor care consideră că democrația e un drept divin că pe continentul european mai există un loc unde dorința de libertate se plătește uneori chiar cu viața.
De aceea, la sfârșitul spectacolului am răspuns invitației organizatorilor și am scris pe o ilustrată câteva cuvinte de solidaritate pentru unul dintre disidenții arestați de regimul Lukașenko. Este un gest mărunt, care ar trebui făcut de toți europenii care trăiesc în democrație – adică majoritatea.
Teatrul Liber Belarus este un ghimpe în coasta regimului dictatorial Lukașenko, care pe termen lung își va aduce o contribuție importantă la subminarea acestui oribil anacronism în Europa.
Teatrul este si ramane una dintre cele mai reusite forme de lupta impotriva dictaturii, impotriva neomeniei, necinstei, protectiei, spaguirii, birocratiei, prostiei, primitivismului, nationalismului de mucava. El este necesar in orice tara si perioada istorica datorita rolului lui social. Oamenii lupta zambind, atat autorii, regizorii si actorii cat si publicul. O organizatie politica poate fi interzisa, un lider poate fi asasinat, un ziar poate fi interzis, o demonstratie poate fi imprastiata de politie, dar teatrul aduce pe scena totul, inclusiv un cantec ce poate deveni popular, fredonat de toti oamenii care il iubesc. Cantecul si adevarul nu pot fi innabusite cu palmele. Pe langa evolutia tehnicilor teatrale…
Felicitari pentru articol, Petru. Si multe urari de succes Teatrului Liber Belarus.
Teatru, filmele, ziarele, etc, etc,……. sunt cuţite cu doua taisuri. Daca sunt folosite de persoane corecte au un mare rol in educatia tuturor categoriilor sociale. Daca sunt folosite de extremisti pot provoca dezastre sociale.
Domnule Alex Ionescu, cum se aplica la cazul Teatrului Liber Belarus cugetarea dumneavoastra cu caracter general?