M-am gandit de multe ori la semnificatia acestui cuvant.
Si de cate ori l-am pronuntat, am vazut cu ochii mintii o femeie cu privire calda si gesturi gingase care se apleaca asupra unui copil. De cate ori am spus „mama” m-am gandit la cineva care sa-mi fie mereu alaturi, care sa aibe mereu o vorba buna pentru mine chiar si atunci cand greseam ceva.
M-am gandit la cineva care sa se bucure de bucuriile mele si sa se intristeze impreuna cu mine in momentele grele. M-am gandit la mama ca la acea persoana cu care as putea vorbi despre orice si de la care as putea afla raspunsurile la nenumarate intrebari. Si totusi, aceasta femeie de o blandete si intelepciune nemasurata, se afla numai in lumea mea imaginara.
In realitate, mama nu avea niciodata timp pentru mine, imi repezea mereu cuvinte aspre si reprosuri. Undeva in mine cuvantul „mama” insemna de fapt „bunica”. Pentru ca bunica era acea persoana care imi purta mereu de grija si-mi vorbea, desi copil, ca unui om mare. Mai tarziu, am incercat fara succes, sa construiesc o relatie fireasca cu mama. Prapastia dintre noi era prea adanca. Ea nu avea rabdare iar pentru mine era deja tarziu. Era tarziu pentru ca eu deja aveam o mama si aceea era bunica. De cand mi-am dat seama ce important este ca mama sa-i fie alaturi copilului ei de la inceput, am spus asta tuturor.
Mai tarziu, cand am mai crescut, educata fiind sa spun ce gandesc, ii spuneam mamei in fata cum mi se parea mie ca stau lucrurile. Si pentru asta eram lovita cu sete. Cu palmele, cu pumnii si cuvinte taioase precum niste cutite. Mai tarziu, am vazut ce inseamna o mama adevarata. Eram in perioada bacalaureatului si unul dintre colegii mei avusese un accident. Il aduceau parintii la examen intr-un scaun cu rotile. Si in timp ce acest coleg era in sala de examen mama lui se ruga pe hol cu lacrimi in ochi: „Doamne, ajuta-l si pe el sa faca ceva la examen”.
Cand am ajuns in acea seara acasa, cu pleopele grele de oboseala si flamanda, mama m-a intampinat cu palmele pregatite si cu „unde ai intarziat atat”. Am plans atunci, gandindu-ma ca o mama buna era mama colegului meu. Si-mi doream sa am si eu macar un pic, macar cateva zile o mama buna. Sa stiu si eu cum e. Mai tarziu, cand am inceput sa muncesc, pentru mama reprezentam doar o sursa de venit. O persoana in spatele careia sa arunce problemele pe care ea nu putea sau nu vroia sa le rezolve. Si iarasi ma intrebam „ce inseamna o mama buna”?
Ce inseamna o mama buna, dragilor?
Sa fie vorba de acea mama care isi obliga copilul sa faca ceea ce ea n-a reusit sa faca? Sa fie acea mama care isi priveste copilul ca un „ajutor la batranete” si nu numai? Sa fie vorba de acea mama care ii spune copilului sau adult cum sa traiasca? Sau o mama buna sa fie acea fiinta care radiaza de bucurie atunci cand copilul ei reuseste sa faca ceva? Sunt femei care sunt mame cu adevarat. Si altele care oricat s-ar stradui n-or sa reuseasca sa fie asta.
A fi mama nu inseamna a avea un copil. A fi mama e ceva special in tine. Acel ceva special care te invadeaza ca o bucurie imensa cand iti vezi copilul crescand. Acel ceva special care te face sa te simti implinita prin implinirea copilului tau. Este acel ceva care te indeamna sa ajuti din tot sufletul fara sa astepti ceva in schimb. E un fel e iubire atat de profunda incat iti inunda intreaga fiinta. Eu n-am avut o mama buna. Dar am avut o bunica extraordinara. De la ea am invatat sa-mi iubesc copilul pe care inca nu-l am, sa ma gandesc cu drag la el. Ca la un inger care da sens intregii mele existente. Si daca ar fi sa nu am vreodata un copil al meu, atunci sa stiti ca ii iubesc deja pe toti acesti ingeri gingasi. Ii iubesc pe toti, chiar daca au sau nu au parinti. Pentru ca am invatat la timp ce inseamna sa fii mama.
Si, din fericire si nefericire laolalta, am invatat aceste lucruri de la bunica mea.
Nu stiu ce sa fac. Sa ma bucur ca am citit acest material de o asemenea sensibilitate sau sa fiu trist pentru ceea ce exprima el si, poate, pentru ca se regasesc atatia copii daca citesc „printre” randuri… Inca nu m-am hotarat. Promit sa revin… mai citesc o data.
Este unul dintre cele mai sincere, mai profunde si mai sensibile materiale publicate vreodata pe acest site. Ar face cinste oricarei publicatii de oriunde din lume, in orice limba a Pamantului. Multumesc, Cornelia!
Am citit comentariile anterioare si marturisesc ca vad lucrurile exact invers. Oricat de dezamagit ar fi un copil de copilaria si parintii lui, daca are un dram de bun simt, nu le face publice. E un mod de a-ti dezonora parintii carora ar trebui sa le multumesti macar penru ca existi. Nu vad nici o sensibilitatea a autoarei, vad un monstru!
D-na Trofin o singura intrebare, daca ii permiteti unui monstru sa v-o adreseze (oricum e retorica): cum ramane cu parintii care se dezonoreaza pe sine utilizandu-si copiii si tratandu-i inuman?
Va doresc sa fiti o mama atat de buna incat copiii dumneavoastra sa creada ca viata este sinonima cu al noualea cer.
M-a impresionat, pentru ca sunt gandurile mele de fiecare zi. Eu am o astfel de mama. Chiar mai rea. Ma apasa toate amintirile neplacute vis-a-vis de ea. Nu s-a schimbat nici acum. Cu varsta, devine din ce in ce mai imposibila. Mereu imi spun s-o iert, ca e totusi mama mea. Tin la ea, nu stiu de ce (ca n-am gasit nici un motiv) si totusi nu-mi face placere s-o vad. Am 40 de ani si inca nu am invatat sa ma resemnez… mereu ma intreb „DE CE”.