M-am lasat furat intr-una din zilele trecute de melancolia copilariei si, ca prin minune, am ajuns in parc. Trecusera aproape patru ani de cand nu am mai pus piciorul pe acolo. Prea mult. Mult prea mult. Ma intrebam daca exista o limita de varsta la tobogan. Chiar mi-era dor sa imi las grijile la intrarea in parc si sa imi ascult inima. M-au napadit amintirile. Amintiri pline de povesti cu Feti-Frumosi, cu Ilene Cosanzene si brusc am constientizat ca de mult nimeni nu mi-a mai citit o poveste. Doar una. Nu mai multe. Sughitand si alergand printre amintiri, am ajuns pe leagan. Parca eram din nou liber. Cand eram mic, imi placea sa cred ca pot sa zbor. Atunci nu pierdeam nici un episod din Superman, aveam o colectie de actibilduri cu personajele preferate din desene animate si cel mai mult imi placea sa numar stelele de pe cer noaptea. Puteam sa revin in fiecare seara sa o iau de la inceput. Cand vedeam vreo stea cazatoare, imi puneam o dorinta pe care bineinteles ca nu o destainuiam nimanui. Doar asa trebuia. Imi promiteam atunci ca daca voi creste mare nu ma voi schimba…
Acum leaganul imi pare prea mic si imi pare rau ca nu ii las pe ceilalti copiii in locul meu. Dar parca inca nu m-am bucurat de clipa mea de intoarcere in trecut. Copilaria a trecut. Au ramas doar cateva amintiri pitite ptrintr-un ungher pe undeva. Cu ochii mintii mai imi ingadui uneori, printre picaturi, sa retraiesc acele clipe. Momente de fericire la fel de efemere ca noi. Dar nimeni si nimic nu poate inlocui zambetul de pe chipul mamei cand veneam acasa cu o nota buna, cand invatatoarea ii spunea ca am fost cuminte, sau cand mergeam undeva si ii puneam tot felul de intrebari si avea rabdare sa imi raspunda la toate. Sa imi revad bunicul privindu-ma de pe prispa casei cum fugeam dupa rate. Sa ma vad prin ochii lui atunci cand mai sufocam cate un pui de gaina pentru ca il strangeam prea tare in brate. M-a iertat de atatea ori. Si poate m-ar mai ierta si acum. Dar nu mai am curaj sa joc fotbal in curte, sa sparg geamuri cu mingea sau sa imi iau prastia si sa plec la vanatoare de porumbei. De ce? Poate ca am uitat cum e sa fii copil.
Pe fiecare ne-a incercat de multe ori viata. Dar acest gen de imagini ce refuza sa piara in abisul uitarii ne mentin pe linia de plutire. M-am asezat mai apoi pe banca. E aceeasi banca de acum 12-13 ani. Doar vopseaua e noua. Parca pana si plopii se apleaca asupra mea cu aceeasi dragoste cu care se aplecau atunci. Dragostea lor fata de mine nu s-a schimbat cu nimic. Oare am uitat eu sa ma bucur de ei?
Cate lacrimi am varsat cand a trebuit sa plec din localitate. Cica trebuia sa plec la scoala sa invat cum sa fiu “om’ mare. Daca as fi stiut atunci ca nu exista o reteta, poate ca as mai fi zabovit putin prin parcuri, poate ca nu as fi uitat sa zambesc. Viata de adult nu e asa cum credeam. Nu e deloc asa cum credeam. Speram ca nu va trebui sa ma prefac ca stiu despre ce e vorba. Speram ca voi putea sa ma mai joc cand nu sutn la munca. Speram…
Totul in jur pare a fi la fel. Iarba tot asa creste, e tot verde, leaganele tot in acelasi sens se invart, doar noi am uitat ce inseamna si ce mesaj ne transmit. Un cuplu ajuns pe la varsta maturitatii se uita putin ciudat la mine. Chipurile lor exprima stupefactie. Ce cauta oare un tip de varsta mea pe leagan? De ce nu pleaca odata? Mi se pare ciudat si trist ca le-am stricat plimbarea. Ma ridic pentru ultima oara de pe leagan si mai arunc o privire in urma. Sper ca voi mai veni aici. Nu stiu cand, dar parca ceva ma (a)trage. La o privire mai atenta ma intreb daca s-a schimbat ceva. Totul pare atat de diferit. Pana la urma mi-am dat seama ca singurul care s-a schimbat sunt eu…
Acest articol m-a impresionat, pentru ca este intr-adevar foarte trist sa vezi atatea parcuri de distractii goale, si atatia copii fara copilarie.
In ecoul anterior cineva se plange ca sunt parcurile goale – unde? Aici unde sunt eu – in Canada si US – n-am vazut nicaieri parcuri goale. De ce? poate pentru ca sunt construite de noi (direct sau indirect) pentru copiii nostri. Probabil ca acolo unde parcurile sunt goale si oamenii maturi sunt incarcati de sentimentul copilariei pierdute, acei oameni n-au mai consturit cu munca si suflet nimic pentru copiii lor. E banca proaspat vopsita, dar afara e vopsit gardul si’nautru…
Nu: copiii nu se joaca cu jucariile daruite de bunici parintilor lor. Tot asa copiii nu se joaca in parcurile parintilor lor.
N-ajunge sa dati cu vopsea pe amintiri apasatoare. Trebuie sa puneti dragoste in locurile unde vreti sa va vedeti copiii si sa aveti bucurii.