Adoratie si incintare: intilnire cu arta universala
Cita fericire, cita bucurie, cita incintare pot incapea in sufletele unor romani carora zeita Fortuna le-a zimbit larg, oferindu-le sansa de a se adapa la izvorul marilor valori artistice universale! Bacauanii Gheorghe Parascan si Viorica Cocioiu – artistii plastici concitadini plecati in State pentru a face lobby Romaniei prin arta lor plastica, au trait zilele acestea o experienta unica: vizita la unul dintre cele mai mari muzee de arta ale lumii. Iata ce ne transmite din Chicago trimisul nostru special Gheorghe Parascan:
(Din Ziarul de Bacau, 25.06.2005)
Daca a existat cu adevarat un moment exaltant in viata mea, acesta a fost vizita la imensul Muzeu de Arta din Chicago, cunoscut sub denumirea de “The art Institute of Chicago”. Inca de pe timpurile cind imi insuseam primele notiuni ale picturii alaturi de profesorii Ion Burdujoc si Constantin Doroftei, tragind cu ochiul de ucenic neastimparat la operele maestrilor vremii – profesorii Ilie Boca, Irina Dascalu sau Craita Mindra Vasile, am visat sa vizitez un adevarat muzeu de arta. Si uite ca abia acum, la virsta de 50 de ani, destinul mi-a harazit implinirea acestei dorinte. Si nu in Romania, sau la Paris – asa cum viseaza orice ucenic de prin meleagurile noastre, ci la Chicago!
Ideea acestei incitante calatorii in lumea marilor maestri ai picturii ma infiora: aveam ocazia, pentru intiia oara in viata, sa vad operele originale ale celor mai mari artisti ai tuturor timpurilor. Ma atragea ideea ca voi putea observa cu proprii mei ochi pensulatia fiecarui maestru, curajul lor de a pune culoarea, aspecte mai putin urmarite de vizitatorii de rind, dar vinate de pictorii cu o adevarata pasiune pentru creatia lor. In acea zi ce se anunta minunata aveam sa fim condusi pe culoarele The Art Institut of Chicago de viceconsulul roman Florentina Vianu, o prietena a artelor vizuale si a marilor spectacole inedite ale vietii, in general.
Iata-ma in Catedrala Artelor! Muzeul este o imensa cladire pentru un european, insa este receptat ca un minuscul punct architectural de catre locuitorii din Chicago, obisnuiti cu marile turnuri de pina la 105 etaje. Am ales, ca tot romanul, ca vizita sa aiba loc martea, zi fara taxe, in care ai ocazia de a vedea nu numai pretioasele tablouri ale marilor maestri ai picturii universale, ci si forfota vizitatorilor de toate neamurile pamintului, de toate culturile si toate nivelele de cultivare spirituala. Un fapt m-a impresionat inca de la inceput: tot omul era stapinit de febra ineditului, afara poate de invataceii de toate virstele si culorile, care fixati in fata a cite unui tablou notau cu migala de profesionisti in devenire cite un aspect, o idee, o denumire sau alte amanunte ale unei realitati plastice de exceptie.
In periplul meu prin ilustrul muzeu aveam sa ii deranjez in incercarea mea de a fotografia cite un tablou al vreunui maestru de cea mai inalta notorietate. Ei zimbeau, imi faceau loc si ma priveau cu un mic si intelegator dispret, specific celor ce se vad deja agatati macar pe holurile acestui muzeu, chiar printre posibilele copii la mina a treia. Eu ii inteleg pentru ca am trecut, la rindu-mi, cindva, prin starea lor de beatitune a uceniciei, si continuu sa pozez lovindu-ma cu mina peste frunte aproape ori de cite ori descopeream, atirnate de cite un perete mai aratos operele lui El Greco, Nicolas Poussin, Eduard Manet, Claude Monet, Pierre Auguste Renoir, While Edgar Degas, Georges Seurat, Vincent van Gogh, Paul Gauguin, Paul Cezanne, Pablo Picasso, sau vedeam tronind in mijlocul salilor de expunere operele fantastice ale lui Constantin Brancusi, printre care si „Golden Bird”. Impresiile si trairile imi sint de-a dreptul fantastice. Este greu de redat in cuvinte viata unui muzeu dedicat imaginii. Ceea ce uneste scrisul si vazul este, fara doar si poate, spiritual si sufletesc, acea fierbinteala umana care ne uneste cu imensa valoare culturala. Daca omul a creat ceva cu adevarat uluitor, acest ceva este cultura, ceva similar dar mult mai de pret decit actualul internet care a devenit unificator planetar, dar care este lipsit de forta simbolistica a creatiei de tip clasic.
Faptul ca un vizitator in ale plasticii poate “atinge” cu ochii atitea si atitea opere de valoare este ceva deosebit. Poti invata, in citeva ore de vizita, o multitudine de tehnici, cromatici individuale, inginerii in ale pensulatiei si compozitiei. Din pacate, sau poate din fericire, nu pot spune, ochii mei priveau si percepeau tablourile atit ca mesaj artistic si fior valoric istoric, cit mai ales ca profesiune, vizualizind mina care se apropia de pinza si pe care o atingea cu pensonul, in functie de un imens bagaj de cunostinte tehnice si de trairi personale ale maestrilor din toate timpurile. Astfel ma hraneam din aluatul de mult dospit si crescut al istoriei artelor, intelegind ceea ce nu-mi fusese dat sa inteleg pina acum.
Era momentul ruperii viziunii mele artistice de luciul pozelor dragute din vestitele albume de arta! Vizitatorii erau pretutindeni, cred ca de ordinul miilor. “Inghesuiti“ de capodopere, se plimbau pe mijlocul culoarelor pina cind vreunul dintre ei, printre care m-am numarat si eu, declansa sistemul de alarma in timpul gesticulatiilor de uimire atunci cind, din nebagare de seama, ne apropiam periculos de cite un tablou mai celebru decit altul. Fara o harta-ghid aveam sa ne ratacim pe culoarele muzeului.
Alaturi de Viorica Cocioiu si de Florentina Vianu, aveam sa ne descurcam de minune. Ma impresiona interesul Florentinei pentru fiecare aspect al istoriei artelor, ceea ce ne transformara, pe mine si pe Viorica, in adevarati istorici ai picturii. Astfel, odata cu descoperirea cite unui artist de marca pe vreunul dintre spatiile salilor de expozitie, purtam discutii aprinse despre viata si opera maestrului in cauza. Vizualizam, astfel, nu doar o pinza, niste pete de culoare, ci percepeam si fervoarea atitor vieti cunoscute de prin sutele de carti de arta citite in viata mea tumultuoasa. Parisul era cel mai adesea pomenit, foamea artistilor, exuberanta lor, stradaniile acestora de a se impune in saloanele de arta de la Luvru, cit mai ales ruperea de traditional al REFUZATILOR, ajunsi ulterior purtatori de drapel ai artei moderne si contemporane. Poate ca ar trebui ca fiecare roman sa aiba macar o data in viata ocazia de a se infiora sufleteste si spiritualiceste prin salile unor mari muzee ale lumii, cum este si acesta din care va relatez. Poate ca numai asa, noi, fiintele de la capatul civilizatiei, am putea rezona cu lumea moderna.
La iesirea din The Art Institute of Chicago, dupa multele ore petrecute in imensul labirint al artelor, eram epuizat. O greutate imensa imi apasa crestetul, o sete nebuna ma rodea la suflet, dar mai ales ma doream in fata unui sevalet, pregatit sa infrunt rigorile valorilor plastice. La urma-urmei sint si eu un pictor, chiar daca unul aproape anonim, dar care bate la usile consacrarii. Am trait si am mincat aceeasi piine cu a tuturor colegilor de breasla, chiar daca multi dintre ei m-au tratat cu indiferenta si chiar cu dusmanie. Dar dupa ce am putut sa vad aici, micile ori marile rautati chiar ca nu mai conteaza! Iata de ce las visul sa circule liber. Eram, in fapt, autorul expozitiei “Sinagogi din Romania”, expusa chiar in acele zile in Chicago, iar acest fapt era incontestabil!…