ACUM.TV

În orice democraţie matură sau măcar consolidată, lucrurile sînt clare – există o putere care, prin votul încredinţat de electorat, guvernează, aplică programele de administrare ale unei ţări, şi există o opoziţie care, în mod firesc, critică puterea, îi cenzurează actele de guvernare. Acest rol activ al opoziţiei ajută puterea să nu facă excese, să-şi gîndească cît mai competent actele de guvernare, dar rolul esenţial este acela de a-şi dovedi propriile competenţe, faptul că poate constitui o alternativă la puterea în exerciţiu.

Asta se întîmplă, desigur, în democraţiile consolidate, pentru că, la noi, această relaţie simplă şi clară este viciată de cîteva paradoxe de-a dreptul româneşti. Vorba poetului, ca la noi la nimenea!
Avem mai întîi situaţia cu totul inedită, pentru că nu e vorba despre banala coabitare pe care o trăiesc unele democraţii – cînd preşedintele este de o culoare, iar parlamentul şi, pe cale de consecinţă, guvernul de alta –, în care nu putem, de fapt, defini o majoritate clară. Prin jocul la două capete al PCR-ului voiculescian, avem un guvern al Alianţei DA şi preşedinţii Camerelor parlamentare de la PSD, deci ai opoziţiei! Cum s-ar spune, opoziţia este cea care, în ultimă instanţă, face agenda guvernului, ceea ce este mai mult decît ineficient, este de-a dreptul absurd.

Spuneam că această situaţie paradoxală se datorează jocului la două capete al PCR-ului. Aşa este, dar asta dovedeşte şi poziţia nu mai puţin paradoxală a respectivului grupuscul politic. Prin voturile sale, au ajuns d-nii Năstase şi Văcăroiu preşedinţi ai Camerelor. Tot prin voturile sale, a fost obţinută şi învestitura guvernului, în care a şi intrat! Iată un partid(uleţ) care se află şi la putere şi în opoziţie de aproape opt luni, ceea ce este cu totul singular în istoria democratică a lumii! Or, această poziţie este intenabilă şi, în cele din urmă, sinucigaşă. PCR-ul va trebui să decidă dacă se retrage de la guvernare şi atunci ne vom îndrepta spre anticipate – care nu-i convin! – sau dacă acceptă schimbarea preşedinţilor camerelor, situaţie în care guvernarea poate căpăta coerenţa şi, într-un ceas bun, eficacitatea de care are nevoie. Această ambiguitate este, de altfel, întreţinută şi de UDMR, mai puţin spectaculos, dar şi mai puţin riscant, în măsura în care se bazează pe fidelitatea electoratului său captiv şi disciplinat. De nu se va sătura şi acesta să mai fie chiar atît de captiv şi de disciplinat!

În sfîrşit, cel mai interesant paradox îl regăsim chiar în relaţia dintre putere şi opoziţie. Cele mai mari tensiuni, cele mai puternice conflicte, cele mai spectaculoase scandaluri nu le întîlnim între aceste componente ale cîmpului politic, ci în interiorul fiecăreia dintre acestea! În principalul partid de opoziţie, PSD, e limpede că compromisul de circumstanţă la care s-a ajuns la ultimul Congres, pentru eliminarea din joc a d-lui Ion Iliescu, nu mai funcţionează. În „triumviratul” adus la conducerea partidului de acel Congres, doar Miron Mitrea stă, măcar aparent, liniştit. E drept că tocmai au intervenit nişte urmăriri penale! Preşedintele Geoană şi preşedintele executiv Năstase au trecut de la schimburile de amabilităţi vag otrăvite la război în toată regula. În ultimul, deocamdată!, act al acestei lupte pentru putere în partid, dl. Geoană l-a scos pe dl. Năstase de pe site-ul PSD-ului! Lupta a ajuns într-un punct în care nu cred că mai poate fi oprită. Cine va cîştiga? E greu de spus, dar există riscul distrugător ca ea să conducă la dispariţia ambilor lideri şi la reîntoarcerea d-lui Iliescu pe post de salvator al unităţii partidului! S-a jucat dumnealui de-a salvarea întregii Românii, ce e să încerce şi cu un biet partid?

Cine a distrus o ţară, va reuşi să facă harcea-parcea şi un partid! Cît priveşte celălalt membru al opoziţiei, PRM-ul, după revenirea lui Vadim la cîrma executivă, a intrat într-un accelerat proces de sciziparitate. Să dea Domnul să meargă pînă la capăt!

Această degringoladă a opoziţiei ar fi trebuit să facă puterea să zburde, să-şi aplice programele de guvernare în ritm de ceardaş, să urce constant în sondaje ş.a.m.d. Acest lucru nu se întîmplă! De ce? Pentru că există un conflict între preşedinte şi premier, pentru că tensiunile între PNL şi PD, dar şi în interiorul fiecăruia sînt în creştere, pentru că relaţia dintre Alianţa DA şi membrii minori ai Coaliţiei, PCR şi UDMR e de pură conjunctură, partenerii minori avînd şi o viteză de croazieră extrem de lentă – că doar stau cu un ochi şi pe PSD! Deşi sînt de părere că ratarea momentului anticipatelor din cauza slăbiciunii premierului a fost şi o mare şansă ratată de actuala putere, cred în acelaşi timp că tensiunea pe care preşedintele continuă să o menţină asupra premierului şi guvernului este contraproductivă. Dacă preşedintele nu-şi sprijină propriul guvern, de ce ar face-o partenerii minori ai Coaliţiei ori populaţia? Cred, de asemenea, că tensiunea întreţinută de anumite facţiuni în interiorul PNL, ca şi orgoliile renăscute ale PD-ului în raport cu partenerul de guvernare au un potenţial exploziv foarte periculos. Şi sînt şi politic nemotivate.

Conducerea colectivă a PNL i-a acordat recent d-lui Tăriceanu două voturi de încredere, iar PD-ul n-a crescut în sondaje pe baza popularităţii „celor mai mari pitici din lume”, d-nii Boc, Blaga, Videanu, ci a celei a preşedintelui. Care, oricîte dansuri cu îngenuncheri ar mai performa cu chivuţele, nu e un bun definitiv cîştigat. De altfel, cred că tocmai aceste hăhăieli, aceste băi de mulţime, aceste jalnice populisme vor conduce la deteriorarea accentuată a popularităţii d-lui Băsescu. Vine momentul cînd poporul se satură de circ şi mai vrea şi pîine. Or preţul acesteia, prin creşterea TVA-ului, cu care preşedintele s-a declarat de acord!, va creşte spectaculos.

Dacă această degringonladă la nivelul puterii şi opoziţiei se menţine, e limpede că nu putem vorbi de o viaţă politică normală. Şi, dacă nu e normală, nu poate fi nici eficientă. Şi dacă nu e eficientă, în acest ceas al tuturor angajamentelor depăşite şi/sau ratate, nimeni nu poate şti încotro ne vom îndrepta. Riscul major este ca populaţia să înceapă să creadă în soluţii-miracol, de genul preşedinţiei autoritare tip Chavez, al partidului-prezidenţial ori al vreunui Fuhrer care adună corupţii pe stadioane. Paradoxele sînt frumoase, însă doar în logică sau poezie, nu în viaţa (politică) de zi cu zi!

Acest articol a fost publicat marți, 16 august 2005 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.