De ce nu trăim într-o lume perfectă ?
sau – despre avatarurile condiţiei umane
“Această lume în care ne aflăm noi, atât de plini de erori, atât de vulnerabili şi de expuşi primejdiei, atât de puţini bucurându-ne de fericire. Este lumea noastră.”
J. L. BORGES “Cărţile şi noaptea”.
Am ales să vorbesc despre un subiect care ne doare în măsura în care suntem conştienţi de realitatea lui. Şi pentru că orice durere anunţă un arhetip care ne mijloceşte accesul la semnificaţia şi rosturile originare ale destinului omenesc, vreau să încep prin a relata o poveste, o întâmplare care să ne reamintească că abia dincolo de complicaţiile şi tragismul inevitabil condiţiei umane, dincolo de “cortina de întuneric” a subzistenţei noastre zilnice începe să se manifeste şi să capete formă imaginea fantasmagorică a ceea ce ne-am obişnuit să numim lumea noastră, universul finitudinii umane.
Povestea vorbeşte despre un împărat care stăpânea peste o mare împărăţie, bogată în oameni şi în făptuiri de tot felul, în aur, argint şi în măriri deşarte. Şi s-a trezit într-o dimineaţă împăratul cu gândul să-şi pună supuşii la o încercare măruntă, oferind în schimbul rezolvării ei o mare recompensă. Drept care le-a poruncit meşteşugarilor curţii să încropească o “încuietoare” imensă, impresionantă doar prin dimensiunile şi arta cu care a fost meşteşugită. A aşezat apoi încuietoarea într-una din grădinile palatului, după care a dat sfoară în ţară că oricine se va dovedi vrednic să deschidă încuietoarea va primi ca răsplată jumătate din împărăţie.
Cum era şi firesc, mulţi s-au văzut stăpâni peste această parte de lume, şi s-au grăbit să umple cu agitaţia şi fervoarea lor aerul încins al grădinilor împărăteşti. Au venit mai întâi înalţii demnitari ai curţii, sfătuitorii şi prietenii de încredere ai împăratului, cu feţele radiind de bucuria prăzii care se anunţa. S-au uitat lung la încuietoare, minunându-se de cât poate fi de mare şi, fără să se apropie prea mult de ea, îşi repetau în sinea proprie că rezolvarea unei asemenea probleme este o chestiune mai mult decât imposibilă, dat fiind aspectul ei neobişnuit.
Într-un târziu au plecat spăşiţi, lăsând locul liber cărturarilor şi învăţaţilor împărăţiei, în ale căror priviri îndrăzneţe împăratul putea citi orgoliul şi setea de putere împingându-i nestăvilit în faţă, în căutarea unei recompense care se anunţa uşoară. S-au aşezat şi ei gânditori în faţa încuietorii, apoi s-au învârtit în jurul ei de nenumărate ori, scormonind cu privirea fiecare colţişor care putea sugera că ascunde o taină, o posibilă slăbiciune a acestui nemaivăzut mecanism. Au discutat îndelung despre principiul de funcţionare al tuturor încuietorilor cunoscute şi necunoscute, au propus nenumărate teorii, ipoteze plauzibile, au polemizat pe tema aspectului nemaiîntâlnit al unei asemenea dileme, apoi au renunţat, lăsând să se înţeleagă că rezolvarea problemei în cauză depăşeşte orice închipuire.
S-au mai perindat apoi nenumăraţi alţi vânători de recompense prin grădina palatului, dar în ziua aceea nimeni nu a reuşit să rezolve problema încuietorii. Spre seară însă, după ce lumea s-a întors la obişnuinţele şi ordinea ei firească, în faţa scaunului împărătesc şi-a făcut apariţia o făptură ciudată, un ins nesemnificativ, şters, care abia a găsit curajul să-i solicite împăratului îngăduinţa de a se apropia de încuietoare.
Obosit de neîncăpătoarea ignoranţă a supuşilor săi, de lipsa lor de imaginaţie şi de iniţiativă, împăratul s-o fi gândit, făcând un gest aprobator cu capul, că unul în plus sau în minus nu va schimba cu nimic situaţia. A rămas însă pur şi simplu stupefiat văzând cum omul acela insignifiant, mai umil şi mai sfios decât cel mai umil şi mai sfios dintre toţi supuşii săi, se apropie de încuietoare cu o siguranţă nemaivăzută, cum prinde şi apasă cu îndrăzneală pe mâner până când aceasta cedează şi se deschide.
Povestea nu mai spune dacă împăratul şi-a respectat promisiunea, renunţând la jumătate din împărăţie, şi nici nu cred că este important de ştiut acest lucru. Răspunzând însă unor nedumeriri privitoare la inerţia şi imbecilitatea evenimentelor cărora trebuie să le facem necontenit faţă, mi-a venit în minte această întâmplare, care explicitează într-un fel, fără a simplifica deloc, dilema în care ne aflăm noi şi lumea în care trăim la acest contorsionat început de veac şi de mileniu.
Problema care s-a pus şi care sunt sigur că va continua să se pună multă vreme de acum înainte pentru o bună parte din locuitorii acestui spaţiu geografic, este aceea a validităţii lumii în care trăim. Este, adică, lumea în care vieţuim una iremediabil pierdută? Şi dacă această lume nu este cea mai bună dintre lumile posibile, ce s-ar putea face pentru ca ea să fie totuşi una viabilă, locuibilă, sau cel puţin suportabilă?
Suntem noi, locuitorii acestei lumi, responsabili pentru modul în care se face istoria ei? Ce responsabilităţi avem pentru prezentul acestei naţiuni? Dar pentru trecutul şi viitorul ei? Ce trebuie să îi cerem şi ce am putea să-i oferim acestui neam pentru a ne sustrage sentimentului frustrant că ceva ne scapă invariabil printre degete, ceva fără de care, ca oameni şi ca naţiune suntem sortiţi unui eşec lamentabil, imperfecţiunilor de toate soiurile şi unor neajunsuri elementare? De ce nu se poate, în fond, să ne imaginăm o lume mai bună decât cea cu ale cărei cusururi ne împăcăm atât de greu? Şi mai ales, de ce nu este posibil să credem într-o astfel de lume, în care fiecare dintre noi să aibă senzaţia plenitudinii şi a împlinirii interioare, sentimentul tonifiant că participă la o aventură a cărei reuşită este, în egală măsură, condiţionată de ceea ce este şi de ceea ce face fiecare în parte?
Nedumeriri retorice, se va spune. Perfect adevărat. Numai că eu cred că în spatele oricărei retorici se ascunde o nedumerire a cărei profunzime nu o poate măsura decât infinita durere a omului rămas singur în faţa implacabilului, a omului confruntat cu tenebrele unui Eu egocentric şi excentric în aceiaşi măsură. Iar de aici până la a ne întreba de ce nu trăim într-o lume perfectă, nu este decât intervalul acesta minuscul cu care ne-am obişnuit să măsurăm iluziile şi deziluziile unei vieţi omeneşti. Pentru că, dacă mai rămâne ceva de spus aici, este a ne întreba (pentru a câtea oară) cum este posibil să se întâmple aşa ceva într-o lume locuită de fiinţe raţionale?
Dar suntem noi oare chiar atât de raţionali? Există suficiente motive pentru ca să ne îndoim de această pretinsă calitate a omului. Pentru că, spune Antonie cel Mare: “Oamenii se socotesc raţionali, însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au suflet raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi cele vătămătoare, şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului” (Filocalia. Edit. Astasia, vol. 1.1995).
Pe de altă parte, PLATON relatează undeva, uimirea şi tulburarea care l-a cuprins pe Socrate, în momentul în care află răspunsul oracolului de la Delfi, la întrebarea atenienilor, dacă este cineva mai înţelept decât el. “Nu este nimeni mai înţelept, răspunse oracolul”, iar în replică, Socrate se întreabă, la rândul lui: “oare ce vrea să spună zeul şi cu ce tâlc? Pentru că eu ştiu că nu sunt înţelept; nici în mare nici în mică măsură”.
În consecinţă Socrate se hotărăşte să dezică oracolul, drept care se duce la unul din înţelepţii cetăţii pentru a învăţa de la el. Rezultatul confruntării care a avut loc este descris de însuşi Socrate în următorii termeni: “Într-adevăr eu sunt mai înţelept decât acest om: ce-i drept, nici unul din noi nu ştie ceva de valoare. El însă îşi închipuie că ştie ceva, şi nu ştie nimic. Nici eu nu ştiu nimic, dar nici nu îmi închipui că ştiu ceva” (PLATON. Apărarea lui Socrate).
Periplul lui Socrate a continuat apoi pe la politicienii, cărturarii şi meşteşugarii cetăţii, care ştiau o seamă de lucruri la care el nu se pricepea, dar îşi închipuiau, în acelaşi timp că ştiu o mulţime de alte lucruri, chiar şi pe cele mai importante “Iar semeţia lor întrecea cu mult adevărata măsură a ştiinţei lor” (POPPER. În căutarea unei lumi mai bune, Humanitas, 1996).
Este aceasta însă cheia de boltă în definirea perfectibilităţii lumii noastre? Eu cred că da, atâta timp cât fiecare dintre noi se află prins într-o confruntare acerbă pentru afirmarea dreptului personal, a întâietăţilor şi spiritului de dominaţie care face abstracţie de sensul real al problemelor cu care coabităm, pentru a inventa semnificaţii şi conţinuturi lipsite de corespondent în viaţa de zi cu zi. Cum altfel s-ar putea explica apatia şi indiferenţa pe care o afişăm în faţa unor probleme, care în alte vremuri sau prin alte locuri ar fi provocat adevărate cutremure sociale, decât prin aceea că, în forul său inferior, fiecare este convins (independent de poziţia lui în ierarhia socială) de justeţea şi caracterul imuabil, definitiv a modului său personal de a vedea şi interpreta realitatea cu care se confruntă?
Ca într-un coşmar, fiecare ar vrea ca lumea să arate aşa cum o percepe şi o înţelege el, abstracţie făcând de faptul că şi celălalt are dreptul la un punct de vedere propriu. Eu nu cred că lumea în care trăim este mai rea decât oricare dintre celelalte lumi cunoscute sau necunoscute. Şi nici nu accept ideea că această lume poate fi făcută vinovată pentru tot ce înseamnă deziluzie şi neîmplinire în viaţa unui om. Sunt de acord însă că frumuseţea unei lumi reflectă frumuseţea oamenilor care o locuiesc. Iar dacă lumea aceasta este găunoasă, imperfectă şi strâmbă, faptul se datorează nu atât unei instanţe de ordin supraistoric, cum atât de bine ne-ar place să credem, cât unor neajunsuri de natură existenţială, care ne împiedică să ne vedem şi să ne judecăm propriile inconsecvenţe.
Nu că această lume ar putea fi perfectă. Relaţia ei cu perfecţiunea este aidoma înrudirii lui Socrate cu înţelepciunea. Pentru că nu poate tinde spre desăvârşire decât o lume conştientă de imperfecţiunile ei. O lume care îşi asumă aceste imperfecţiuni, nu pentru a face din ele un prilej de paradă, cât pentru a le demasca şi a le goli astfel de substanţa şi de forţa lor magică. A crede că este posibil să renaşti fără să mori mai întâi este o jalnică şi neîngăduit de costisitoare iluzie. Iar dacă nu vom ajunge să trăim cândva într-o lume perfectă, va fi şi pentru că nu vom avea niciodată curajul să ne asumăm şi să ne depăşim propriile imperfecţiuni. Şi poate că această lume mai bună la care visăm neîncetat, nu este altceva decât reflecţia sufletească a unei lumi imaginare, care ne saturează fiinţa de inconsistenţa şi lipsa de ecou a universului prin care trecem. Pentru că, importante nu sunt atât realităţile cu care interacţionăm în imanent, ci substanţa înfăptuirilor care ne apropie şi ne familiarizează cu prezenţa transcendentului, cu reflecţia sa în formele strâmbe ale imediatului cu care coexistăm.
Omul este o fiinţă/făptură imperfectă nu pentru că lumea în care trăieşte ar fi altfel, ci pentru faptul că modul în care gândeşte, modelează şi edifică această lume este defectuos, găunos, şubred şi nesortit dăinuirii.
Cercul vicios al intreruperii infaptuirilor si al refugiului in derizoriu nu vrea lumea sa-l rupa. Acel dincolo ne ramane inaccesibil datorita acestei boli spirituale de care sufera in general romanii. Daca stiu ca nicotina nu este buna, de ce fumez? Este un exemplu doar. Formula poate fi aplicata si la ideile cele mai radicale dar este greu sa traiesti autentic…
M-a impresionat acest articol si sunt de acord cu concluziile dvs.: lumea umana este imperfecta pentru ca insusi creatorul acestei lumi- fiinta umana are imperfectiunile sale inerente, as spune.
Problema principala nu cred insa sa fie ratiunea umana intrucit exista destule dovezi cum ca oamenii stiu in general si chiar cu destula precizie sa deosebeasca binele de rau. Problema imi pare a fi una de caracter: stiu ce e bine dar aleg raul pentru ca au impresia ca raul ar fi mai…profitabil pentru ei.
Aici este marea minciuna: raul nu este si nu poate fi ‘profitabil’ pentru nimeni!
Orice cistig se datoreaza lucrurilor bune pe care le indeplinim si calitatilor noastre, niciodata defectelor!
Anda Moculescu
Eu cred ca faptele, ca si ritmurile ne sunt impuse de un control relativ; relativitatea face din anumite demersuri ceva bun sau ceva rau! Ma refer evident la ceea ce poate fi discutat aici si nu la crime, tilharii, terorisme psihologice… Oamenii sunt buni in functie de circumstante, aceasta este nenorocirea! „Dumnezeirea”este distribuita cu mister; sa-l cautam…
Evelina Moraru