continuare din editia trecuta
Despre consens şi stenturile săracilor
După afişarea rezultatelor aduse de la centrul de evaluare, constatăm dezastrul: limba română a făcut cele mai multe victime printre candidaţi. Tot acum, examenele fiind încheiate, listele cu notele afişate iar noi pe punctul de plecare, apare şi directorul. E mulţumit, marea majoritate a elevilor şcolii sale, au promovat.
Are un mod ciudat de a merge omul acesta, mai mult adus de spate, dar nu e sciatică, e felul acela specific de a merge al celor ce sunt directori de-o tranziţie întreagă… Un mers care e însăşi adaptarea, preluarea, îmi zic. De fapt totul la acest om e o ciudată, sfidătoare aplecare: mişcarea trupului, înclinarea capului şi apoi emblematicul zâmbet iliescian în care nu vei vedea niciodată ce este în străfunduri, ci doar o pojghiţă oferită tuturor spre inducerea securităţii (adormirii) psihicului, zîmbet ce-l recunosc de la o poştă ca fiind consensul ce-a bântuit ecranele tranziţiei, deci totul, absolut totul, exprimă o aparentă supunere.
Şerpuit, se insinuează în colţul nostru şi ne spune cu multe înţelesuri:
-Aţi văzut ce fac “Ei” acum… Aţi văzut, nu vor mai fi nici premieri, nici măriri de salariu, nici măcar munca dv., de aici nu o vor mai plăti atât cât s-ar cuveni, iar de plata corecturilor probabil aţi auzit.. 13 mii de lucrare…. e de râs! Şi-apoi, cum au venit, cum hopa, noi suntem corupţii, profesorii…
Se întrerupe; mă priveşte atent şi adaugă:
– Mă înţelegeţi, chiar dacă nu suntem în consens…
Ei na!, tresar surprinsă, uite ce bine l-am ghicit. Consensul! Iar eu, reperată ca nefiind… consensuală. Nu am avut nici o conversaţie cu dînsul, discuţiile cu colegii le-am purtat doar pe drum, aşadar de unde a sesizat lipsa consensului la mine? Calmă, îi amintesc că sunt cam patru -cinci ani de cind se afirmă asta despre noi; aşa că înţeleg de ce susţine că ar fi o noutate, politizând aspectul. Imediat, bate în retragere: discuţia alunecă la boala sa, la operaţia pe care a avut norocul să i-o facă acelaşi doctor care l-a operat şi pe Iliescu (a, sigur, pură întâmplare!) şi vrând-nevrând aflu şi cît costă un stent: 2500 de dolari unul, başca celelate cheltuieli (aici, mimica e semnificativă…). Fără să vreau, fac o socoteală în gând…Iliescu, si-ar fi montat cinci stenturi, conform presei…Săracul naţiunii e mai bogat decît mulţi dintre românii care aflând cât costă un stent, se vor fi lăsat în grija Domnului!
Un fapt „pozitiv”: sacii cu cartofi
Plecăm: în faţa şcolii, dau să mă urc în maşina Lianei încercînd să deschid portiera din spate; rapid, Toma prinde portiera şi-n vreme ce se infiltrează între ea şi mine, îmi spune precipitat:
– Şefa, urcaţi în faţă vă rog, lângă colega!
Surprinsă de gestul lui Dan Toma (până acum, înfiecare zi se grăbea să ajungă pe scaunl de lîngă „colega”), mă întorc spre portiera din faţă, nu înainte de a zări pe banchetă lângă Toma, dolofani, albi şi inconfundabli, doi saci din rafie lucioasă plini ochi şi legaţi cu sârmă la gură, care nu pot însemna decât un singur lucru aici: cartofi.
Încă nelămurită, mă aşez în faţă; “colega” e deja la volan. Pornim. Intrigată, îl întreb pe Toma:
– Dar de ce-mi spuneţi „şefa”?
– Ei, aşa.
Renunţ să înţeleg. Nu înţeleg nici de ce Toma a preferat să stea lângă saci şi nici de ce l-a lovit aşa deodată amabilitatea oferindu-mi locul său preferat… Rapid, drumul se derulează din nou. Brusc, îl aud pe Toma:
– Şefa, nu v-am întrebat: aţi fi vrut şi dv. să cumpăraţi cartofi? Am găsit cu 3500 kg!
– Nu, îi răspund cinstit: chiar ieri a cumpărat soţul meu unul din piaţă.
– Daaa, răspunde el prelungind satisfăcut cuvântul, dar e mai rentabil aşa; colega, ce zici?
– Sigur că e mai rentabil, răspunde Liana.
Mă uit la ea: conduce atent, calm. Bluziţa albă cu danteluţă îi luminează chipul. Un chip onest. Mă uit şi mă întreb deodată cînd vor fi avut ei timp să se intereseze de cartofi şi cînd va fi avut timp Toma să-i şi cumpere şi să-i şi care în maşină. Pe stradă, la plecare, nu era nici ţipenie de om, nici cu cartofi, nici fără. Mă surprind devenind suspicioasă… E drept, am un fapt de observaţie, filozofii l-ar numi „pozitiv”, în sensul a ceva ce este dat, prezent –prezenţa sacilor de cartofi-, dar atât. Nu poţi avea dubii doar cu atât fără a răni pe ceilalţi şi asta pentru că ai căzut în eroarea logică exprimată deja de vreo două secole în celebra formulă “post hoc, ergo propter hoc”! (1)
O aporie: dilema empirism – raţionalism
Până acasă, îmi aud colegii conversând. Tac. Tac şi recapitulez în minte ultimele zile, dar, nu mai găsesc nici un alt fapt „pozitiv”, care să-mi justifice „deraierile” dubitative. Mă frământ: cu fiecare gînd, silogism, imagine, am sentimentul că mă izbesc de pereţi interiori. Sunt tristă: îmi dau seama că ambivalenţa e un duşman redutabil: e dureros ca în ţara ta să nu mai fii sigur de nimic…Dar gerşesc iar; măcar de faptele „pozitive”, poţi fi sigur şi cum în acest caz nu am decât unul singur, toate celelate propoziţii ce nu se sprijină pe fapte „pozitive”, sunt simple ficţiuni, „naraţiuni”, poveşti!
Drept pentru care, avertizez că având de-a face cu o poveste, nimic din ce am spus aici nu are un corespondent real, orice asemănare cu evenimente sau personaje reale fiind absolut întîmplătoare.
E drept că de-a lungul timpului omul şi-a dat seama că miturile, poveştile, naraţiunile sunt esenţa realităţii…Care realitate? Realitate fără fapte pozitive? Asta e ficţiune! Nimic din ce este aici nu are corespondent în realitate. Doar cei doi saci. Şi propoziţia de observaţie corespunzătoare lor; restul propoziţiilor care nu se sprijină pe fapte de observaţie sunt ficţiuni…Da dar…
Ah! N-am s-o iau de la capăt.
Aurora Mihacea
(1) „post hoc,ergo propter hoc” = „după aceasta, deci din cauza aceasta”