Despre actualitatea politică a clasicilor
Au şi clasicii dreptate lor. Aşa cum nu e nimic nou sub soare, nici deasupra apelor care să lăfăie pe o parte din România nu se petrec cine ştie ce mari noutăţi de la un veac la celălalt. La noi, schimbările sînt la suprafaţă, ca nişte zgîrieturi care nu afectează organismul.
Iată, vreme de două săptămîni, iar dacă ne munceşte scrupulul nemţesc al preciziei, de exact treisprezece zile, premierul Călin Popescu Tăriceanu şi-a băgat şi şi-a scos demisia din funcţie în ritm de bossanovă. De fiecare dată, părea foarte hotărît, atît de hotărît încît, din succesiunea aceasta de hotărîri, a rezultat faptul că-i lipseşte exact acea calitate care face omul politic de succes, hotărîrea, capacitatea de a lua decizii prompte, stabile şi eficiente.
Iată, un om politic care şi-a construit o carieră politică cu răbdare, în vreo şaisprezece ani, reuşind să impună imaginea unei persoane civilizate, cu facies şi comportamente europene, discret distanţat de imaginea politrucului român tipic, mîrlan şi cu proaste maniere, a reuşit în doar treisprezece zile să facă praf respectiva carieră.
Pe cînd ploile şi inundaţiile erau în toi, D-Sa era foarte decis în chestiunea demisiei şi a anticipatelor. Cum ploile s-au mai domolit puţin, cum l-a apucat grija pentru sufernţele norodului inundat şi a renunţat pentru ultima oară să mai demisioneze. Pentru ultima oară? E un fel de a spune! În ritmul în care a intrat cu deciziile şi contra-deciziile dumisale, nimic nu-mi garantează că, între scrierea şi publicarea acestui articol, situaţia nu se va schimba din nou cu 180 de grade. Centigrade, desigur, deşi se pare că nici gradele Celsius nu-s străine de haloimisul din mintea premierului.
Să nu credem însă că dl. Tăriceanu, poreclit de unii Moliceanu, după cum se vede potrivit, a renunţat la demisie pentru că, brusc, politicianul cu alură europeană s-ar fi transformat în politruc românesc de cea mai autentică fibră. Nu, nu,d-sa se agaţă de scaunul de premier din motive nobile, înalte. Patria e în pericol, prin urmare, nu fuge ca un laş, ci rămîne, în funcţie desigur!, alături de „poporul său”. Măi, să fie! Buni sînt politrucii români cînd trebuie să găsească motivaţii înalte la gesturi meschine.
Nimic nou sub soare, cum citam deja. Iată, ca întotdeauna, Caragiale ne este alături, precum în această scrisoare din martie 1908: „O să mă dau şi la olecuţă de politică: suntem datori să ne jertfim pentru patrie! Poate o ieşi şi de acolo vreun bine”. Aşa că, iubitor de clasici, s-a jertfit şi dl. Tăriceanu pentru patrie! Nu contează că, în mai puţin de două săptămîni, d-sa a făcut harcea-parcea o carieră politică promiţătoare. A făcut şi d-sa „olecuţă de politică”, e drept, dar cum a făcut-o pentru patrie, va fi negreşit iertat.
În ce mă priveşte, sper că pe vecie. Şi mai sper că patria îi va fi veşnic recunoscătoare!
Sînt însă curios cum îi vor fi partidul său, Alianţa DA şi colegii d-sale de guvernare. În doar două săptămîni, a reuşit să deterioreze imaginea acestora cît n-a reuşit PSD-ul cu toată presa aservită la un loc. Nici măcar faptul că Iliescu-Trezitul-Din-By-Passuri şi partidoiul, cu complicitatea presei îmbrăcate în negru şi cu ochii plînşi de la jurnalele trustului Voiculescu, cel mereu cu „purul” în două luntrii, a legat fraudulos inundaţiile de anticipate, nu a dăunat PNL-ului şi Alianţei cît a dăunat comportamentul de giruetă iresponsabilă al premierului cu nume tare şi vînă moale.
De altfel, la anunţarea renunţării la demisie, PSD-ul de-abia s-a putut opri din chiote, iar la noua şi inutila asumare a răspunderii guvernamentale în Parlament, partidoiul laolalată cu PRM s-au grăbit să anunţe că nu vor depune o moţiune de cenzură. La rîndul său, zorit să facă pe plac opoziţiei ce reprezintă, nu-i aşa?, „sistemul ticăloşit”, dl. Tăriceanu a uitat pînă şi să-şi anunţe colegii din guvern în ce priveşte textul asumării răspunderii!
Între timp, PNL-ul stă să explodeze din cauza instabilităţii în decizii a d-lui Tăriceanu, PD-ul a trecut la reproşuri dure pe faţă, iar preşedintele Băsescu nici măcar n-a mai încercat să-şi ascundă dezamăgirea şi să mimeze situarea sa deasupra partidelor, a jocului politic efectiv. Deşi, cum arată articolele publicate de mine (şi) aici în ultimele vreo şase luni, nu sînt un fan al preşedintelui, trebuie să recunosc că, în chestiuna inundaţiilor, a anticipatelor şi a refacerii raporturilor politice, d-sa a avut dreptate. Prin ultima (dacă ultima o fi!) renunţare la demisie, premierul a răpit Alianţei DA ultima şansă de a organiza alegeri anticipate pe care să le şi cîştige cu o majoritate mai confortabilă decît cea de astăzi. Orice alegeri organizate după intrarea în iarnă, ar fi cîştigate de PSD şi de acoliţii acestuia – dintre care unii, normal, sînt acum la putere. Mă refer la „puri” şi la imparţialii unguri.
În momentul de faţă, pînă şi schimbarea preşedinţilor celor două camere ale parlamentului depinde de bunăvoinţa nesigură a acestor aliaţi problematici.
Aceasta este situaţia? Aici şi-a condus „încă premierul” partidul şi alianţa care îl susţine la guvernare? Păi, nu spuneau clasicii „nimic nou sub soare”? Şi nu se dovedeşte Caragiale a nu ştiu cîta oară infinit actual? Iată ce scria în altă epistolă, datată noiembrie 1907, anul celei mai mari zaveri ţărăneşti din istoria noastră modernă: „Parcă guvernul liberal stă să nu mai stea. Îl frămîntă disensiuni interne foarte adînci (…). În opoziţie, e gata să preia puterea; şi la putere e gata s-o dea”. Cam asta pare să dorească şi dl. Tăriceanu în aplauzele pesedeilor. Atunci, era vremea zaverei celei mari. Acum, au pogorît apele în exces peste noi.
Dar politicienii sînt la fel. Parafrazînd alt clasic: „Dar ei locului se ţîn/ Cum au fost, aşa rămîn”.