Reluam in aceasta editie, cu permisiunea prof. Vladimir Tismaneanu, articolul domniei-sale „Datoria de a nu uita” aparut in Jurnalul National in urma cu o saptamana.
Au trecut 15 ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Sosit in tara la 10 iunie, am fost martor direct al acelor momente stranii, cand puterea, aparent panicata, a decis sa recurga la mineri pentru intimidarea fortelor democratice si, in primul rand, a partidelor politice din opozitie, a presei independente si a organizatiilor societatii civile. Se stie ca fac parte dintre cei care considera ca oamenii politici, inclusiv Ion Iliescu si Petre Roman, pot invata de-a lungul anilor regulile jocului democratic. In egala masura, sunt convins ca nu putem accepta asternerea unei taceri suspecte asupra unor situatii care au marcat grav debutul noii democratii romanesti. In aceste randuri voi relua, indeosebi pentru cititorii mai tineri, fragmente din interviul meu luat de Raluca Barac si aparut sub titlul „Paradoxul roman” in revista 22 din data de 3 august 1990. Interviul a fost inregistrat la 16 iunie 1990 la Bucuresti si contine principalele mele impresii si analize legate de explozia de barbarie pe care a reprezentat-o actiunea minerilor, patronata de cei care conduceau atunci destinele Romaniei si care denuntasera virulent manifestatia anticomunista din Piata Universitatii. Cititorii interesati il pot citi integral in volumul meu „Ghilotina de scrum”, editie ingrijita si prefatata de Mircea Mihaies (Polirom, 2002).
Cum am precizat si in cartea mea de dialoguri cu fostul presedinte Ion Iliescu, am fost un critic dur la ce s-a intamplat atunci, respectiv introducerea unui factor extralegal in viata politica. Obligatia unor lideri democratici ar fi fost, in caz ca socoteau ca institutiile statului se aflau in pericol, sa recurga la instrumentele legale (armata, politie), iar nu la detasamentele mineresti, dirijate de oamenii FSN-ului si de securisti din diversele servicii. Pozitia mea, dupa 15 ani, ramane, cum precizam intr-un recent interviu luat de Ovidiu Simonca in Observator Cultural, foarte apropiata de Raportul pe aceasta tema publicat de Grupul pentru Dialog Social. Revizuirea ranilor trecutului este indispensabila intr-o democratie matura. Evident, nu pledez pentru revansa, ci pentru discutarea si evaluarea cat mai cinstita, in cadrul statului de drept, a unor evenimente cu consecinte tragice pentru cultura politica a postcomunismului romanesc. Neindoios, vine un moment cand trebuie spus ca razboiul s-a sfarsit. In egala masura, este cazul sa admitem ca acest razboi a avut loc, ca au fost victime si ca responsabilitatile trebuie examinate si asumate. Asa stau lucrurile in America Latina, in Polonia, in Africa de Sud si in atatea alte societati care vor sa ajunga la normalitate.
In acea perioada, Vaclav Havel mersese sa dialogheze cu un grevist al foamei din tara sa. La noi, puterea se obstina sa demonizeze pe cei care cereau o televiziune independenta si alte asemenea minime exigente democratice. Spuneam asadar urmatoarele: „Este vorba de diferenta de viziune filosofica si politica dintre Havel si exponentii tinerei noastre democratii fragile si originale”, cum este ades denumit experimentul neoperonist de la Bucuresti, ca sa nu mai pomenim de neocomunism, dupa ce am vazut escadroanele de mineri cu bate si acele instrumente indescriptibile… Ma intreb cum oameni care au experienta din anturajul domnului Iliescu, oameni care au studiat doctrinele politice, ba chiar unii dintre ei autori de studii remarcabile pe tema neofascismului, nu au facut comparatii intre metodologia terorii, asa cum a fost aplicata la Bucuresti la 14 si 15 iunie, si „mesele uleiului de ricin” aplicate de batalioanele fasciste ale lui Mussolini sau terorizarea opozitiei in dictaturile personaliste din America Latina. Deci, cum de n-au putut sa vada in ce directie se merge. Ma intreb daca nu au putut sau nu au vrut, pentru ca poate asta este directia pe care o voiau – dar aici intram pe teritoriul necunoscutelor. Tot ceea ce pot diagnostica, in calitatea mea de filosof politic, este ca ne indreptam sau, mai bine zis, mi-e teama ca acesti oameni vor sa indrepte Romania in directia unei combinatii de corporatism cu variante puternic plebiscitare, in care se vor mentine probabil anumite aparente de democratie si care vor avea efecte extrem de sufocante in planul societatii civile; asta este partea optimista a lucrurilor, pentru ca exista si una pesimista: aceea a unei tentatii autoritar-populiste. (…) Asta este, dupa parerea mea, ingrijorator, pentru ca experimentele istorice construite pe charisma nu au fost de obicei incununate de succes: au putut sa tina liderul la putere o lunga perioada de vreme, dar asta nu inseamna ca, din punctul de vedere al natiilor si popoarelor care au suportat aceste experimente, a fost vorba de pagini fericite din destinele lor. Deci, dincolo de acest pesimism, care nu as vrea sa fie negru si pustiitor, exista un element de speranta, daca privim Romania in ansamblul tarilor din Est”. Convulsiile ulterioare, criza, coruptia, dar si maturizarea opozitiei democratice aveau sa duca la alternanta democratica din 1996, cu ale sale iluzii si deziluzii.