Admir pe cel ce-n veci se iroseşte.
El dă mereu şi nu vrea să reţină.
Pe-acel ce-alungă zbaterea străină
Şi-n cercul tihnei nu se mai opreşte.

Îmi place omul gata să aţină
Căi de furtuni când mărul blând rodeşte.
Din colcăiala urii prinsă-n cleşte
Se va căzni să semene lumină.

Veghez pe-acel tinzând spre înălţime
Uitând de sine când puteri sporesc,
Pe cel ce vrea, cu vajnică asprime,

Să-nfrângă puntea carului ceresc.
Îmi plac aceste întrupări sublime.
În mine doar nu am ce să iubesc.

26 septembrie 2004