(Din articolele scrise de Dr.Arcadie PERCEK)
Pare incredibil, dar organismul omenesc rugineste si el aidoma unui stâlp metalic oarecare. Numai ca în vreme ce la om procesul de ruginire începe si se resimte cel mai mult în zona creierului, asadar de sus în jos, în vreme ce la stâlp acest proces începe de jos în sus. Acest proces consta din depunerea acelei „rugini” biologice care este ateromul si care se depune pe peretii arteriolelor si arterelor, în felul acesta ele strâmtorându-se perturbând circulatia cerebrala, datorita unui aport mai scazut de oxigen, în special la acele nobile celule care sunt neuronii, respectiv celulele cerebrale care se resimt cel mai mult dupa acest combustibil vital.
La fel pare incredibil, dar munca fizica si în special cea intelectuala întârzie cel mai mult aparitia acestui proces de ruginire. Pe buna dreptate afirma din acest punct de vedere Frederic von BODENSTEDT, poet si prozator german din secolul XIX, cum ca /munca, si în special cea intelectuala, exercitata pâna la adânci batrâneti, reprezinta un nobil DAR ceresc pentru sanatatea omului/ si, din acest punct de vedere, nu întâmplator aceia care si-au antrenat în permanenta creierul, au fost si mari longevivi, fara a mai vorbi si de faptul ca au avut o minte clara pâna în ultimile clipe ale vietii. De asemenea, nu întâmplator sculptorul francez RODIN spunea despre „munca” si implicit de cea care tine de „gimnastica” creierului, a memoriei, ca se „constituie în însasi ratiunea noastra de a trai”, în vreme ce savantul român, prof.dr.Gh.Marinescu, creatorul scolii de neurologie din România, sustinea la rândul sau ca „munca este principiul motor al vietii omenesti”.
Asadar, daca vreti sa traiti mult, bine si sa fiti creatori, sa nu va lasati creierul sa rugineasca – puneti-l la treaba! Daca ar fi ca pe baza a ceea ce detin mai valoros din acest punct de vedere, stiintele medicale ca si psihologia, sa formulam o serie de recomandari cu caracter de „decalog”, acesta, cel putin în optica mea personala, s-ar prezenta astfel:
1.- În primul rând, plecând de la ideea ca „tineretea si batrânetea înainte de a fi stari fiziologice, sunt stari psihologice, deci stari de spirit, sa ne autosugestionam în permanenta si cu convingerea ca suntem înca tineri si ca ne vom domina batrânetea”, punând în miscare imensele disponibilitati si energii care zac în ceasta „hidrocentrala” din strafundurile organismului care este AUTOSUGESTIA.
2.- Sa nu renuntam niciodata la „aceasta a doua respiratie a omului care este miscarea, respectiv munca fizica” introducântu-le în meniul nostru zilnic, pe calea unor activitati fizice pe care sa le efectuam zilnic sau pe calea unor exercitii de înviorare, practicate sistematic si metodic, ca si pe baza mersului pe jos în ritm rapid si în spatii cu aer curat.
3.- Sa ne exersam permanent creierul, prin variate preocupari si activitati de tip intelectual. Circumvolutiunile cerebrale, metaforic vorbind , „ruginesc” în caz de inactivitate intelectuala, pe aceasta fiind implicate caile de transmitere a informatiilor. Aceasta exersare se poate face la vârste înaintate prin lecturi, vizionari de spectacole, pe micul sau pe marele ecran, prin scrierea jurnalului personal, memorii sau corespondenta. Dintre sutele de exemple pe care le-as putea enunta pentru a ilustra cum întretinerea unei banale corespondente ne poate fi de folos în acest sens, am sa ma opresc doar asupra unuia singur dintre ele.
Acest exemplu tine de demonstratia pe care ne-o face din acest punct de vedere omul politic francez, acela care a fost în doua rânduri prim-ministru în timpul Primului razboi mondial, unul dintre autorii si semnatarii Tratatului de pace de la Versailles din 1919. Acesta a practicat o intensa exersare a creierului, cultivând implicit si o febrila activitate psihologica si intelectuala pâna în ultimul an al vietii, la vârsta de 88 ani, care la vârsta de 82 de ani a avut ingenioasa idee de a initia o corespondenta activa, cu o veche prietena, e vorba de Doamna Baldensperger, care, în acea vreme avea numai 40 de ani. Corespondenta a fost concretizata în nu mai putin de exact 400 scrisori, adunate ulterior si publicate la initiativa unor prieteni comuni în cadrul Editurii Gallimard din Paris, în volumul intitulat „Lettres à une amie”. Motto-ul care a stat în fruntea acestei febrile si originale corespondente care a reprezentat o tot atât de febrila si de originala gimnastica a mintii, este cum nu se poate de sugestiv si suna astfel: „Je vous aiderai à vivre, vous m’aiderez à mourir”. Fiind vorba de Clemenceau, caruia contemporanii îi spuneau „Tigrul”, militând în aceste epistole pentru o viata activa, dusa pâna la capatul vietii, îsi reproseaza într’una din scrisorile mentionate, timpul pierdut pentru a fi bolnav. „În afara unor mici mizerii – precizeaza Clemenceau într-o epistola – „batrânetea este totusi frumoasa, si aceasta este tot ceea ce îi cer”.
Va rog sa retineti faptul, nu lipsit de importanta, ca Georges Clemenceau (1841-1929), pentru ca de el este vorba, a început corespondenta cu D-na Baldensperger, la vârsta de 82 ani, corespondenta pe care a continuata pâna la al 88-lea an de viata, când a si murit. Este în afara de orice îndoiala ca acesti 7 ani pe care i-a mai adaugat vietii, îi datoreaza printre altele, daca nu în mod exclusiv si corespondentei mentionate, care i-a solicitat creierul si care l-a dinamizat cu tonusul asteptarii raspunsurilor, tonus stimulativ pentru toate functiile organismului si implicit pentru cele „mnestice”, deci care tin de memorie. A nu se uita din acest punct de vedere, ca asteptarea, dupa cum sustine un filozof francez tot din secolul XIX, reprezinta o conduita al carei obiect consta din a face „absenta prezenta si prezenta absenta”. Pe buna dreptate îsi propune gerontologia moderna ca NU ESTE TOTUL SA ADAUGAM NOI ANI VIETII, CI SI VIATA ACESTOR ANI.
4.- Sa ne „spalam” creierul cât se poate de des, pe calea unor activitati de tip hobby, care sa mijloceasca punerea în repaos în mod intermitent a ariilor suprasolicitate ale scoartei cerebrale, prin intermediul solicitarii unor alte arii de pe aceeasi scoarta.
5.- Sa cautam în permanenta tovarasia aerului curat, cunoscând rolul oxigenului în stimularea vietii în general si a memoriei în particular.
6.- Sa introducem cât mai multa variatie în existenta noastra cotidiana, stiut fiind ca „variabilitatea se identifica cu marele pigment al vietii”, fiind prin definitie stimulativa pentru toate functiile organismului.
7.- Sa ducem o viata rationala din toate punctele de vedere.
8.- Sa facem tot ce depinde de noi pentru a nu ne degrada somnul, atât sub raport calitativ, cât si cantitativ, evitând în special noptile albe, stiut fiind ca NOPTILE ALBE ANTRENEAZA DUPA ELE GÂNDURI NEGRE SI ZILE TOT NEGRE.
9.- Sa ne exersam în permanenta facultatile mnezice, deci memoria, îsusindu-ne sistemul de a ne face un plan de lucru în fiecare zi, în care sa trecem activitatile pe care dorim a le realiza, repetând mereu în gând acest plan, cu scopul de a-l memoriza. Tot în acest scop ne vom propune ca tot zilnic sa memoram un aforism, un proverb sau o strofa dintr-o poezie oarecare. Scriitorul american Jack LONDON, tot în acest scop, memora zilnic doua pagini dintr-un volum oarecare. A nu se neglija din acest punct de vedere ca omul are nu numai vârsta arterelor sale, asa dupa cum sustine un medic francez Jacques CAU, ci si pe aceea a memoriei sale, dupa cum sustine subsemnatul, deci autorul acestui decalog.
10.- Si, în sfârsit, sa facem planuri de perspectiva pentru 2,3, chiar 5 ani – asadar, planuri bienale, trienale sau cincinale – pe care sa le urmarim cu rigurozitate, planuri care ne vor orienta privirea în viitor si ne vor dinamiza în consecinta cu tonusul asteptarii, stiut fiind ca viitorul este timpul energiei, al entuziasmului si al renasterii, dupa cum pe buna dreptate sustinea George CALINESCU. (Va urma)