Putine sunt cartile care intra in categoria privilegiata a celor care merita a fi recitite. Daca unele scrieri sunt de „unica folosinta”, sfarsind prin a fi aruncate pe un raft al uitarii, „Manualul intamplarilor” aparut in 1984 sub semnatura lui Stefan Agopian te invata sa recunosti atingerea geniului, facandu-te sa-l rasfoiesti mereu, regasind noi si noi intelesuri.
In Manualul sau, Agopian reia o tema des intalnita mai ales in cinematografia americana si anume prietenia dintre doi barbati porniti intr-o calatorie pe taramuri mai mult sau mai putin fantastice. Armeanul Zadic si Ioan, geograf la scoala din Coltia, isi croiesc impreuna drum printr-o tara a intamplarilor aparent lipsite de orice noima, in care timpul se comprima sau se dilata in functie de intensitatea leneviei care-i cuprinde la fiecare pas. Personaje pitoresti le taie calea catre niciunde, dandu-le celor doi nesperate prilejuri de a filozofa indelung, sprijiniti de prispa unei lumi fara secrete pentru mintile lor iscoditoare.
Eruditia si spiritul don quijotesc sunt singurele bagaje pe care Zadic si Ioan le poarta asupra lor. Ei nu se grabesc nicaieri, pentru ca, asa cum va spune la un moment dat armeanul Zadic unui calugar aciuiat pe langa ei, „peste tot e la fel”. Acesti aventurieri cu chip trist si umor amar privesc cu detasarea proprie inteleptilor autodidacti tot ceea ce soarta le scoate in cale, episcopi, calugari, hoti, negustori, anticari, fapturi halucinante, ca pasaroiul guraliv Ulise sau creaturi zamislite in betia imaginatiei, precum stimfalida Diana.
Agopian nu indica niciodata precis durata vreunei actiuni a personajelor sale. Absolut toate gandesc „o vreme”, tac „o vreme” sau, pur si simplu, stau „o vreme”. Paradoxal, „o vreme” este o unitate de masura care exprima cat se poate de clar inutilitatea atribuirii unei masuri timpului naratiunii. Toata tihna si lehamitea balcanica se regasesc in aceasta imprecizie temporala.
Fin spirit ironic, Stefan Agopian nu putea sa nu arunce o sageata in directia pacatelor regimului in timpul caruia a aparut „Manualul”. El pomeneste de o iscoada care noteaza si raporteaza constiincioasa cine si ce a spus despre stapanire. Mai mult, la un moment dat, Zadic urineaza intr-o ureche uriasa iesita ca o palnie hulpava dintr-un perete. Aluziile la practicile „urechistilor” Securitatii anilor ’80 sunt redate astfel intr-o nota proprie, subtila, cu un mestesug care a reusit, iata, sa pacaleasca mecanismul cenzurii.
Uluitoarea dexteritate in arta povestirii pe care Agopian a relevat-o in „Manualul intamplarilor” a fost rasplatita in 1984 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. Dincolo de aceasta binemeritata recunoastere a breslei, mai importanta este satisfactia lecturii pe care aceasta carte vrajita o reda cititorului aflat in cautarea farmecului unor bucurii demult apuse.