Nu demult unii dintre cititorii mei mi-au cerut sa le explic ce este succesul in opinia mea, dar sa imi argumentez opinia, daca mi-o voi exprima.
Asadar, in opinia mea:
… succesul in forma sa inteligibila si accesibila si populara este o infernala pasare de fum… ce dispare, apare, extaziaza, amageste, inalta, prabuseste, te rataceste … Iar cind se mentine vreme mai indelungata fie obnubileaza si sufoca, fie distorsioneaza monstruos purtatorul prin intoxicatie letala.
In forma sa inteligibila si accesibila si populara succesul este chiar dantescul avertisment scris pe Poarta Infernului:
„Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!”
***
Iar argumentul meu este acesta:
Scriitorul – in definitia mea – este si o fiinta religios-sociala si politica, dar este si un vindecator, iar aceasta fiinta si acest vindecator sint cei care ‘alimenteaza’ inspira artistul in creatia sa (mai ales in cazul meu, fost disident anti-comunist si scriitor interzis oficial de Securitatea ceausista, inainte de Decembrie ’89).
Pe de alta parte, pentru mine, in mod evident, artistul/
scriitorul trebuie sa fie o fiinta responsabila din toate punctele de vedere ale existentei si creatiei sale, dar in primul rind in fata Lui Dumnezeu.
Iara mie, Credinta mea crestina imi este decisiva pentru ca, finalmente, ea, Credinta, este cea care genereaza optiunea morala, culturala, sociala si politica personala, intr-un sens sau altul pozitionindu-ne anume in sfera antagonismelor “bine-rau”, “frumos-urit”, “moral-imoral”.
Sau, altfel, in sfera religioasa, culturala si social-politica a opozitiilor “libertate – sclavie” si “democratic – antidemocratic”.
Personal, in firesc acord cu Credinta mea crestina, artistul autentic este doar acela care contine intrinsec tot ceea ce Creatia Divina contine, menirea lui fiind aceea de a re-descoperi in fel si chip artistic, rostul lumesc in rostul divin al Creatiei.
Reluctanta ateului declarat, precum si a agnosticului fata de aceasta definitie, provine, fireste, din respingerea ideii de Dumnezeu si de Dumnezeu cognoscibil.
Asadar, intr-o forma sau alta, subiectul fundamental – ascuns sau dezvaluit – al scriitorului autentic este viata, framintarile si cautarile credinciosului, dar si ale ateului, sau ale agnosticului, in aflare/descoperire de Dumnezeu, de Credinta. Oricare ar fi povestea, si oricum ar fi povestita – acesta este subiectul.
In concluzie, eu cred neclintit ca, artistul autentic este acela care se intreaba si va intreba vesnic :
QUO VADIS, DOMINE ?
Unii oameni ai frumosului se anchilozeaza spiritual intr-o ipostaza ceruta momentan de sistemul social in care au trait si intr-adevar atunci au si murit. Atunci si acolo este capatul lor si pierderea Caii pentru ca ei traiesc cu impresia ca s-au implinit si se autocontempla pana dispar in fapt. E adevarat ca frumosul aspira la Absolut, dar din aceasta nu trebuie sa deducem ca este suficient sa fii artist ca sa fii totul. Contemplatia este numai una din treburile ce trebuie implinite pentru A Fi. Calea poate fi langa noi si intrarea in ea poate fi un gest simplu dar frica de necunoscut ne opreste sa il facem pentru ca stim ca ne-am pierde sufletul adica ne pierdem pe noi cei ce ne stim.
Dar ce e bine si ce este rau? Se pare ca binele sau raul nu sunt niste valori absolute.
Sse construiesc in functie de niste interese economice, geopolitice, ale credintei. Cate razboaie s-au purtat si se poarta, in numele unei credinte, cate victime au facut unele adevaruri, unele „bine”. Binele raul, dreptatea sunt niste valori din ce in ce mai relative si controversate. La o solicitare a cuiva de a intra intre organele SRI, spunea un angajat al lor ca este foarte greu sa te impaci cu gandul ca daca iti faci profesia, ceea ce faci tu va fi folosit sau nu si in ce sens. Rezultatul s-ar putea sa nu fie cel dorit si in concordanta nu normele tale de etica. Atunci nu am inteles prea multe. Acum inteleg din ce in ce mai mult.