E seara unuia care are privilegiul de a se fi născut acolo unde trăiesc toţi ceilalţi, o alchimie „iubire şi suflet” în paradisul terestru. E seara mea! Umbu în lada cu zestre a emoţiilor, uneori cu durere şi ironie, alteori cu duioşie şi compasiune, mereu cu sufletul deschis, mărturisind gustul trăirii nealterat. Am uneori un supliment de viaţă cuprins într-un sentiment al misterului, al părţii de suflet care scapă normalelor calificări ale conştiinţei.
În „gangul” meu nu confund iubirea cu nimic altceva, aşa cum o pritocesc alţii, între interes şi meschinărie. Este o artă, nu este numai trăirea care leagănă, ci şi trăirea care zdruncină, nu este o paradă în haine aurii, ea îşi formulează, uneori, dramatic şi mai ales expresiv respectul de sine. Am simţit nevoia să-i dau sufletului liniştea să se poată culca cu un obraz oferit atingerii, salvând faţa unică a iubirii, doar păstrând-o în mine. Trebuie să fie ritualul care mă poartă spre locul de întâlnire cu mireasa absolutului meu; cu sinele meu pur şi neduplicitar. Am atâta nevoie de a-mi hrăni iubirea cu ochii înfometaţi, aşa cum „Brâncuşi a cizelat coaja ca să facă miezul mai vizibil”.
Uneori, iubirea nu pare mare, dar nu-i nevoie dacă ea reuşeşte să sugereze măreţia. A iubi, înseamnă a medita asupra sufletului şi, a avea suflet înseamnă a medita asupra iubirii. Este o lume ce ne-a câştigat pe noi, nu un turn de fildeş pe care l-am vizitat pentru ca, luându-ni-se mai apoi scara, să fim acuzaţi că vrem să rămânem acolo. Trăirea noastră nu poate fi compromisă de comparaţia ei cu alta, este neliniştea convertită în frumos, creată cu sinceritate, chiar dacă doare până la înţelegere, ea participă la refacerea lumii.