(continuare din editia trecuta)
Valentin Ceauşescu şi Jenică Maurer
Dar, Dan Toma abia s-a pornit… Şi ne povesteşte din nou o întâmplare din vremurile de glorie ale serviciului militar. Îl descrie pe Valentin Ceauşescu militar. Interesată, îl întreb:
– Ei, şi ce fel de om era?
– A, băiat bun… Modest, fără aere, n-avea el treabă cu nimeni. Avea cercul lui de prieteni. Dar nu făcea fiţe, venea la instrucţie… Dar înainte de a veni el am primit cinci rînduri de schimburi pentru el, toată ţinuta integral. Nu, n-a venit ordin de sus pentru asta, ăştia mai mici s-au mobilizat, ştiţi, să fie totul perfect, să nu aibă nimeni nimic de obiectat. Dar, cum spuneam, el nu făcea caz de poziţia lui… E drept, mai pleca pentru o zi, două, o săptămână, că avea activitate ştiinţifică, simpozioane, aşa se auzea… Da’ venea înapoi. Era la locul lui; purta însă plete… Ehei, cu pletele a fost o chestie!
D-ul Toma se opreşte puţin să respire; ochii îi sclipesc de plăcere, deduc, la gândul a ceea ce avea să ne spună. Cum nu ne-am oprit din lucru, între timp, teancurile cu materialele gata pregătite, au crescut în faţa noastră. Încă puţin şi terminăm..
– Să vedeţi, a venit odată unu’ Munteanu, cu grad de general, afurisit rău şi ţinea la disciplină. Valentin îşi lipise pletele pe ceafă şi le vîrâse aşa sub guler, la spate. O fi întors capu’ niţel într-o parte şi câteva şuviţe i-au ieşit de sub guler; le-a văzut Munteanu şi să te ţii nene urlete, nu ti-e ruşine dobitocule, animalule, cum îţi baţi tu joc de armata ţării, cine eşti tu mă, nesimţitule, cum te cheamă mă, ieşi în faţă, raportează, ce mai… l-a făcut pe Valentin în toate felurile, urla nu alta! Valentin încerca să-i răspundă, da’ nu putea că Munteanu îl acoperea; în final când l-a întrebat din nou cum îl cheamă şi când acesta a rostit „Valentin Ceauşescu”, vă spun drept, pe loc, da’ pe loc s-a îndoit de spinare şi a început să bâlbâie: „Să vedeţi… N-am ştiut… Am auzit, da’ n-am crezut… Dar sigur că… Nu, n-am ştiut… N-am intenţionat… Vă rog să mă înţelegeţi… Pentru noi, ştiţi, disciplina… armata… patria…”.
Valentin se retrăgea ca să scape, da’ Munteanu se ţinea după el tot cu spinarea plecată… Ne uitam cu toţii ca la urs!
Scena e de-a dreptul reală. Toţi o vedem înaintea ochilor.. Nici n-am apucat să respirăm, că d-ul Toma povesteşte din nou:
– Dar la Valentin n-au venit niciodată părinţii să-l vadă, nici el, nici ea. Umbla zvonul că erau supăraţi că se iubea cu fata lui Bodnăraş… Nu ştiu dacă aşa era; în schimb, nea Maurer venea mereu la Jenică.
Suntem luaţi prin surprindere.
– Cum? L-aţi „prins” şi pe acesta în armată?, întreb mirată.
Satisfăcut Toma continuă:
– Da, făcea armata tot atunci şi Jenică, băiatul lui Maurer. Băiat bun şi el. Da’ le avea mai mult cu somnul: dormea mult. D-na Maurer telefona însă des şi voia să ştie exact unde este şi ce face. Şi să vezi că o dată am răscolit toată unitatea cu susul în jos, căutîndu-l toţi… nu era nicăieri şi pace! Iar doamna aştepta răspunsul în telefon. Mamă, ce zor a fost! Într-un tîrziu l-au găsit: dormea dus, patul lui din dormitor era aşezat chiar după uşă iar cine l-a căutat nu-l văzuse. Cu chiu cu vai l-au adus la telefon că nu voia, ar mai fi dormit…
Boala naţională
Dan Toma incă n-a terminat de povestit; noi însă am terminat ceea ce aveam de făcut, preşedinta s-a întors, la fel Liviu, închidem materialele, dosarele, încuiem, sigilăm şi în sfîrşit plecăm.
Afară soarele şi-a mai pierdut din strălucirea aceea albă, lumina devine mai aurie, lină, topindu-se în apus. În maşină, Dan Toma continuă: ce vremuri erau atunci, vis-a-vis de unitatea lor erau căminele fetelor de la IEFS, cum mai ieşeau pe la ferestre care mai de care mai frumoase, unele erau chiar mai sumar îmbrăcate… mă rog. Da’ şi ce mai magazie avea, cu de toate, cum ştia exact ce bea fiecare ofiţer, cum ţinea sticlele pitite în buzunarele mantalelor, că de, nu era voie… Ei, dar şi cum îi mai păcălea spunîndu-le că le dă ţuică de prună de la ţară, de la Vârfuri, iar în loc de asta el punea în sticlă ţuică doi ochi albaştri, la care adăugaun păhăruţ mic de coniac pentru culoare şi astupa sticla cu un cocean… Acel cocean era secretul: cum dădeau superiorii cu ochii de el, cum se entuziasmau: „uite dom’ne, ţuică de prună curată!” Unu’ singur s-a prins, un ofiţer, consătean de-al meu, îi ziceam „naşu”. M-a luat afară şi ce mi-a mai zis…”Mă, nu ţi-e ruşine, te spun maică-ti! Asta e ţuică de Vârfuri?” Atunci, i-am zis şi eu: ”Aoleu naşule, oi fi încurcat sticla cu alta”… “Ia s-o descurci “, a zis el şi repede i-am dus o sticlă de ţuică bună, că de, omu’ se pricepea…
Tot vorbind, ajungem în Orasul de Sub Deal. Cobor din maşină şi plec spre casă. Pe drum, gândindu-mă la păcăleala cu ţuica de Vârfuri, îmi dau seama ce bine l-am ghicit pe Dan Toma: ambivalenţa nu e doar o proprietate pe care o predă la chimie, ci şi propria sa natură. Are însă o scuză: eşalonul politic a reuşit să facă din ea o boală naţională.
Ţepii de trandafiri…
În sfârşit, mergem la ultima probă scrisă. În drum, ne oprim să-l luăm pe Moroşanu, în capătul aleii, ne aştepta citind “Evenimentul zilei”. Urcă încruntat; îl întreb ce are şi dă din mână a lehamite, fără să scoată un cuvânt. Îl las să-şi revină şi aşa cum mă aşteptam, fiind o fire extrovertită, începe singur să-si spună păsul…Vorbeşte tensionat, în rafale repezite întrerupte brusc de pauze semnificative de genul acelora pe care le faci cînd îţi pare rău că ai vorbit că tot nu se schimbă nimic. Dar, îndată ce-i pun o întrebare, vorbeşte din nou ca şi cum doar atât aştepta.
E furios, e trist, e deznădăjduit, se simte trădat de istorie. Încep să-i înţeleg împotrivirea: e trecut de vîrsta a doua, a sperat că mai prinde un capăt de viaţă cu adevărat liberă, fără abuzuri, un fel de domnie a legii care să facă posibilă libertatea. În loc de asta este la noi o harababură în care domneşte arbitrariul iar o viaţă cât de cât normală nu este posibilă.
Privindu-l pe Moroşanu zbuciumându-se aşa în amurgul vieţii, am un sentiment de neputinţă; aş vrea să îl ajut, dar nu ştiu ce aş putea face. Povesteşte din nou… Deodată, mă priveşte în ochi şi-mi spune cum şi-a văzut învăţătorul ridicat direct din clasă, prin anii ’50. “Erau doi zdrahoni îmbrăcaţi în piele maron”, îmi spune tensionat Moroşanu şi amănuntul acesta mă tulbură, pentru că-mi dau seama că este unul dintre acei oameni care nu scapă niciodată de trecut, trecutul percutant prin faptele inumane ce l-au marcat, devenind părticică a prezentului lor, clipă de clipă. Înţeleg că m-aş fi frământat la fel dacă aş fi văzut aşa ceva.
Moroşanu continuă, spunându-ne cum şi-a aşteptat învăţătorul şi cum acesta n-a mai venit fiind dus nu se ştie unde şi într-un loc de unde nu s-a mai întors niciodată; ne spune şi cât de greu a suportat închisoarea comunistă, dar că mai greu i-a fost după’89 cînd a văzut cum prinsă în Ţepi de Trandafir, România e ţinută pe loc şi asta timp de atâtea mandate, că de, doar noi am ales pe cine am ales… De amărăciune, iar dă din mână leamite; apoi tace.
În maşină nu se mai aude decât zgomotul atenuat, antifonat al motorului. Afară lumina soarelui e de un alb orbitor, iar canicula te doboară…În maşină însă, tânăra noastră preşedintă, Corina, a dat drumul la aerul condiţionat şi e o atmosferă răcoroasă, de primăvară. Corina conduce cu miscări precise, care parcă se nasc singure exact la momentul potrivit. Nu pot să mă abţin să nu remarc şi faptul că nici de vorbit nu vorbeşte decît exact atunci cînd consideră că este cazul…iar până acum nu a fost.
Prin geamurile maşinii se văd deja perindându-se acoperişurile roşcate ale caselor iţite printre crengile doldora de zarzăre verzi, turla bisericii, apoi parcelele ticsite cu căpăţâni de varză şi şiruri de cartofi, ale oamenilor din B.
Îndesate, icnite, cuvintele lui Moroşanu ţâşnesc din nou:
– Da, n-am reuşit să facem nimic pentru ca în ţara asta să putem trăi mai bine…Nişte incapabili, asta suntem! Nişte …
Încerc imposibilul: să-l potolesc; să-l mai alin cumva:
– Ei, lăsaţi, uite, încearcă fiecare să facă câte ceva…
– Ce facem noi doamnă? Ce faceţi dv? Predaţi? Uite şi Toma ăsta care-i ateu şi el predă, e bine ce face, dar e suficient? Ce facem în plus? Adică ce putem face?
– Să spunem adevărul.
– M-aţi făcut praf! Şi unde-l spuneţi? La şcoală?
– Nu, categoric nu. Şcoala nu face politică, spun şi în chiar acea clipă îmi dau seama că am ajuns într-o fundătură, şi că, Moroşanu mă va taxa fără cruţare.
– Aha, deci adevărul este arestat de politică! Pentru că îndată ce-l spui, eşti acuzat că faci politică, deci mai bine nu-l spui! Nici o prolemă, tinerii îl vor învăţa pe propria lor piele. Noi la şcoală le vom spune adevărurile “neutre” ale chimiei, fizicii, atâtea câte le înţelegem, şi ale celorlalte ştiinţe…
– Nici aşa…Nu uitaţi, elevii fac materii umaniste, fac filozofie, şi aici se întâlnesc şi cu concepte morale şi cu modele politice…
– Da da, da! Toate la general, toate în abstract, sau la naiba undeva prin Grecia antică, ba chiar şi în epoca modernă, niciodată însă aplicate la prezentul atât de schingiuitor! Pentru că, pun pariu că dacă aţi proceda altfel…aţi face politică, aşa că puneţi punct, nu-i aşa?
Să spun drept, acest Moroşanu atinge un punct care mă doare. Necruţător, Moroşanu continuă:
– Haide, aş fi de acord că e bine şi aşa: totul la general, sau concretizat oriunde aiurea şi oricînd numai la noi nu. Dar ce te faci dacă elevul iţi vine in şcoală dintr-o societate coruptă unde-şi vede părinţii, fraţii, împovăraţi de această realitate şi unde este poate învăţat că aşa este viaţa şi că trebuie să te adaptezi la ea? Unde este învăţat că acesta este adevărul şi nu povestea aceea frumoasă la general pe care le-o spunem noi la dirigenţie şi dv.la morală, despre Bine, Frumos, Adevăr, Dreptate, Legalitate? Cum să ne creadă pe noi când elevul vede că accesul maxim la bunuri şi chiar la prestigiu, le au tocmai cei ce încalcă aceste principiii? Pe drept cuvânt ne percep ca pe unii care le spun poveşti şi de multe ori nu suntem luaţi în seamă…
– Nu avem încotro. Noi trebuie să ne facem datoria.
– Dar ne-o facem, procedând aşa? Atât cere programa, atât facem! OK, e legal, dar e suficient? Aveţi putere de convingere; ati băga mâna în foc pentru elevii care cred ce le spuneţi că vor reuşi într-o societate ca a noastră?
Oftez… Ceea ce spune Moroşanu mă preocupă de mult timp: interferenţa mediilor educaţionale. Or, cel mai puternic mediu educaţional este totuşi, societatea căci acolo se află familiile lor şi lupta acestora pentru suprvieţuire, de acolo ne vin şi tot acolo se duc elevii, şi se presupune că facem totul pentru a le pregăti succesul ”inserţiei” sociale..
– Dar să revenim, spune Moroşanu interesat. Unde spuneţi adevărul? E clar că la şcoală nu-l spunem nici unul dintre noi, până la capăt..
– Nici nu putem să-l rostim până la capăt, susţin convinsă, chiar dacă nu am avea interdicţia de a nu face politică în şcoală, pentru că am sfârşi vrând nevrând să impunem elevului intepretarea noastră personală, experienţa bună sau rea a fiecăruia dintre noi, convingerile noastre şi asta chiar dacă am apela la fapte, căci le-am selecta potrivit acestor convingeri chiar fără să ne dăm seama. Deci ar fi un act de impunere, nu de cunoaştere pe baza căreia să se formeze convingerea sa personală.
– Dar n-am spus că e ceva rău în faptul că şcoala nu face politică. Am spus doar că nu e suficient ce facem. Şi v-am intrebat, unde puteţi spune adevărul dumneavoastră., pâna la capăt… Sunt curios, pe cine interesează?
– Păi.. răspund îndoită, scriu. Scriu ce se întâmplă.
Mă priveşte neincrezător.
– Majoritatea celor care scriu azi susţin că scriu ce se intâmplă. Dar ştiţi, totul depinde şi de ce decizi să selectezi din ceea ce se întâmplă. Când îi iei la purecat pe ăştia care scriu, fie că-s analişti, fie că-s scriitori, îţi dai seama că toţi povestesc aşa ca şi cum ar fi de pe altă planetă, deasupra slăbiciunilor şi defectelor descrise şi mai ales, neimplicaţi.
Nu-i răspund, ştiam; în plus îmi dau seama că doresc şi ca discuţia să se depărteze de acest subiect. Moroşanu însă nu se lasă:
– Şi publică cineva aşa ceva?
– Ei, da.
Din nou, tac; caut în minte un alt subiect, dar inspiraţia mă părăseşte.
– Unde? Unde publicaţi?
Mă gândesc cu tristeţe că aici în ţară n-am putut publica mai nimic.
– De prin 2002, răspund am colaborat la o publicaţie a românilor din diaspora…
– Aha…! E, vedeţi? Şi acum, mai scrieţi?
– Da.
– Unde?
Sunt de-a dreptul încurcată.
– La o publicaţie electronică, îi răspund.
Până să-i dau amănunte, Moroşanu mi-o retează scurt:
– Da, asta e pe computer. Nu ştiu să-l folosesc. Nici eu, nici alte milioane de români. Vedeţi?
– Ce să văd? Îi răspund iritată…Doar sunt şi în publicaţiile noastre de aici atâţia care spun adevărul, oameni talentaţi şi deja recunoscuţi…
– Păi atunci, de ce mai scrieţi? Nu pentru că simţiţi că lipseşte ceva din adevărul lor? Şi poate nu pentru că spuneţi tocmai asta, nu puteţi publica decât Afară?
– Nu m-am gândit la asta.
Mi-e ruşine cu răspunsul dat; în timp ce caut unul mai corect, observ că am ajuns în B. Maşina opreşte în faţa şcolii şi cobor uşurată. Urmează o zi plina de lucru, din nou plicul cu subiecte, deschiderea lui, multiplicarea, supravegherea sălilor de clasă, alte hârtii de întocmit, alte lucrari de preluat… Şi peste toate, aceeaşi emoţie vie a copiilor, scriind sau reflectând asupra petecului alb de hârtie din faţa fiecăruia.
„ Semnul..”
Deşi toate probele scrise ale examenului de capacitate s-au terminat, noi mergem din nou la B. pentru afişarea rezultatelor şi preluarea contestaţiilor, apoi din nou pentru afişarea soluţionării lor. În acest interval de timp, o furtună extrem de puternică, tip tornadă, s-a abătut asupra paşnicelor sate ale câmpiei Dâmboviţene. Când am revenit pentru afişarea rezultatelor contestaţiilor, am oprit lângă casele devastate ale oamenilor din B.
În jur, forţa vântului a lăsat urme dezolante: turla bisericii a fost ruptă de parcă ar fi fost un pişcot, la fel copacii, câteva zeci de case sunt grav avariate, fără acoperişuri…Oamenii povestesc cum s-a lăsat negura şi descriu furtuna ca pe ceva de neînţeles.
– Nu s-a mai pomenit aşa ceva la noi, maică …spune, oftând din rărunchi o bătrână. A bătut vântul roată ca turbat, sufla omu’ ca băţu’ de chibrit, şi era un vuiet şi-o beznă de ziceai că-i ucide-l toaca pe pământ…Oooof! Nu ne mai rabdă pământu’ că oamenii e răi, nimeni nu mai ştie de ruşine şi frica lui Dumnezeu.. Toţi minte, toţi fură… Vine sfârşitul lumii maică; asta a fost semn de la Cel de Sus, dar oamenii e orbi, nu vede. Unu’ zice că e aia, altu’ că e ailaltă …Nu vede că e semn. Eu sunt bătrână, ce-o vrea Domnul cu mine; mi-e de copiii ăştia, de ei mi se rupe sufletu’…
Îi dau lacrimile. Le şterge direct cu mâna asprită de-o viaţă muncită la camp, scormonind pământul ba la săpat, ba la plivit. În picioare, tenişii decoloraţi sunt plini de noroi…A venit de la locul unde înainte era o grădină: acum, totul este distrus, toată hrana familiei, toată varza, dar şi toţi cartofii, roşiile şi celelalte legume au fost distruse de grindină. Şi ştie că şi ceilalţi consăteni au păţit la fel…Nu ştie ce se vor face, că uite, în toată ţara a auzit că merge rău, că oamenii nu mai au case de răul apelor, pe cine să ajuţi mai întâî?
Dar cel mai ciudat i se pare însă un lucru: că oamenii nu văd că acesta este Semn că suntem prea răi…