Pasionat de filmografia lui Jahrmusch, voiam sa aflu cum avea sa fie primit la festivalul de la Cannes filmul sau cel mai nou, Broken Flowers.
A obtinut Marele Premiu. Iar Jarmusch a tinut un discurs de multumire neasteptat. Decizia juriului i s-a parut stranie, pentru ca in competitie erau alti trei mari regizori, iar el ii socotea mai indreptatiti sa fie premiati.
Unul era Gus Van Sant, care venise la Cannes cu Last Days. Al doilea era Atom Egoyan, venit la Cannes cu Where the Truth Lies. Iar al treilea era Hou Hsiao-Hsien, pe care Jarmusch il considera maestrul sau si il aseza deasupra tuturor.
Last Days al lui Van Sant incheie o trilogie inceputa cu Gerry si continuata cu Elephant. Elephant este un film perfect in minimalismul sau, si e greu sa uiti vreodata ce se petrece acolo. Mie insa Gerry mi s-a parut extraordinar, este una din cele mai provocatoare capodopere facute vreodata. Voi reveni cat de curand aspura trilogiei lui Van Sant.
Despre Where the Truth Lies al lui Egoyan cineva scria, „To say that the movie is impressive would be an unfortunate meiosis”, sa spui doar ca filmul este impresionant ar insemna ca il depreciezi – si sa il depreciezi ar fi o intamplare nefericita. Numai ca iti trebuie timp ca sa incepi sa gusti barocul violent al lui Egoyan, aflat la antipodul minimalismului lui Van Sant.
Cineast independent, ca si Jahrmusch, ca si Van Sant. Stil diferit de al lor, insa tot extrem de provocator. Filmul lui cel mai celebru, Ararat, din 2002, este un „film in film” – un tanar armean a carui viata va fi marcata de participarea sa, angajat ca sofer, la productia unui film despre genocidul armenilor din timpul Primului Razboi Mondial.
Ei bine, despre Hou Hsiao-Hsien nu stiam nimic. Maestrul lui Jarmusch? Am inceput sa caut referinte pe Internet despre el. Numele ii aparea uneori in alte variante de transliteratie, Hou Xiao Xian, sau Hou Hao Yin.
Nascut in China continentala, traind in Taivan din 1948, cand era in varsta de un an. A inceput sa faca filme de la inceputul anilor ’80. Iar la inceputul anilor ’90 lumea cinematografica avea sa descopere uluita un regizor care de zece ani dadea la iveala capodopere, pana atunci necunoscute in afara Taivanului. Lumea descoperea la inceputul anilor ’90 The Time to Live and the Time to Die, facut in 1985. Filmul acesta, spuneau criticii, il aseza pe Hou in rand cu Ozu si cu Satyajit Ray.
Dust in the Wind, din 1986 – si deodata Hou era descoperit egalul lui Dreyer, Bresson, Tarkovsky, Pasolini, Paradjanov. Iar City of Sadness, din 1989, nu mai lasa loc de dubiu. Hou putea fi socotit cel mai important regizor de film al vremii sale. Cariera lui avea sa continue cu acelasi succes. The Puppetmaster, in 1993, Good Men, Good Women, in 1995, Goodbye South, Goodbye, in 1996, Flowers of Shanghai, in 1998.
Iar dupa 2000, Millenium Mambo (2001), Cafe Lumiere (2003) si The Best of Our Times, filmul prezentat la Cannes in 2005.
Citeam uluit despre toate acestea. Avea cam aceeasi varsta ca mine. Timpul lui fusese si timpul meu, cautase raspunsuri la intrebarile timpului pe care il traisem si eu, experientele care te schimba, te maturizeaza, sau care te ranesc fara putinta de vindecare, te impiedica sa treci mai departe, erau experientele timpului lui, ale timpului meu. Iluziile pe care le descoperi prea tarziu ca sunt numai niste povesti. Obsesiile, sensibilitatea, filtrul prin care treci toate cate trec prin viata ta, ale lui, ale mele.
Ce ma astepta in filmele lui? Aveam sa imi redescopar intrebarile, raspunsurile, experientele, obsesiile? Limitele mele? Greselile mele? Sau iluziile mele? Momentul care imi cuprinsese toata esenta? Sau momentul pe care il cautam de o viata? Si cum aveam sa le descopar? Intrebarile, si raspunsurile, si toate acestea? Cu detasare? Urmarindu-le cu un ochi de clinician? Intelegand toate esecurile? Sau de abia acum descoperind fermecat frumusetea in tot ceea ce traisem?
Sau poate Hou era constructorul unui univers paralel vietii asa cum o traisem. De ce ar fi trebuit filmul sa fie fidel vietii? Oare nu era la fel de indreptatit sa imagineze un univers al lui, perfect coerent, paralel cu universul nostru?
Pe Internet puteau fi comandate numai cateva filme ale lui. Cel mai recent dintre ele era Millenium Mambo.
Poate era bine sa incep cu el, asa ca l-am comandat, si urma sa imi soseasca peste vreo doua saptamani.
Prezentarea lui era insotita de un „tagline”, o fraza de identificare a filmului. Numai ca fraza era in japoneza:
Aisareru isshun ga watashi no subete ni naru.
Am intrebat cativa prieteni, pe care ii stiam apropiati de cultura japoneza, dar raspunsul avea sa imi soseasca un pic mai tarziu. Am cautat fraza pe Internet, ma gandeam ca este un vers dintr-un poem, sau poate un aforism celebru. Si gaseam parti din fraza, imperecheate in felurite feluri cu alte cuvinte japoneze, in versurile cate unui scurt poem. Nu reuseam sa ma lamuresc. Iar prietenii cautau si ei, ma intrebau daca nu gresisem oare transliteratia, ei stiau cuvinte asemanatoare, care pareau sa aiba sens.
Aisareru isshun ga watashi no subete ni naru.
Intre timp, am gasit intr-un magazin alte doua filme ale lui, Flowers of Shangai si The Puppetmaster. Am stat un pic in cumpana, mi-am zis sa cumpar la inceput numai unul dintre ele, ca sa imi fac o parere. Nu aveam cum sa aleg altfel decat la intamplare. Am ales Flowers of Shangai. L-am vazut in aceeasi zi. A doua zi m-am dus sa cumpar si The Puppetmaster. Am vazut apoi Good Men, Good Women, apoi Good Bye South, Good Bye.
In vreo doua saptamani reusisem sa vad toate filmele lui care puteau fi gasite. Impresia era halucinanta. Cadre lungi, extrem de lungi, lipsa oricaror artificii folosite de cineasti pentru a face filmul antrenant. Foarte usor te puteai plictisi si renunta. Daca insa aveai rabdare, simteai ca intri in transa. Pentru ca Hou Hsiao-Hsien este un povestitor diabolic. Filmele lui sunt diferite intre ele, dar atmosfera pe care o creaza este aceeasi, omul asta este un vrajitor. Si nu e necesar sa urmaresti dialogurile, universul de imagini spune totul, si ramane in tine mult timp dupa ce filmul s-a incheiat. Si dupa doua saptamani, avea sa imi soseasca filmul comandat pe Internet, Millenium Mambo. Dar fiecare film merita o discutie aparte. Mie Maestrul papusar mi s-a parut capodopera lui. Altora li s-a parut ca Flowers of Shangay.
Intre timp aveam sa caut si cateva carti despre Hou Hsiao-Hsien, si sa citesc cateva interviuri ale lui.
Dintre marii maestri, il pretuia in primul rand pe japonezul Ozu. Atat de mult incat a facut un film „in maniera lui Ozu”, ca omagiu. Cafe Lumiere. L-am vazut aseara. O sa vorbesc si despre el. Intre timp aveam sa vad si cateva filme facute de Yasujiro Ozu, prin anii ’50. Tokio Story este cel mai cunoscut in Europa. Altele de-ale lui mi-au placut mult mai mult.
Sa va povestesc o scena dintr-un film al lui Ozu: un tata, vaduv, revine acasa de la nunta fiicei sale. Va ramane de acum inainte singur. Este inca imbracat in frac, de abia a venit. Se aseaza la masa, isi ia un mar si incepe sa il cojeasca. Este cu spatele la noi. Ii vezi mainile care curata marul incet, incet, si umerii, care incep sa i se zguduie de plans. Sau poate ca asta este numai iluzia noastra, umerii ii raman nemiscati, dar noi simtim toata tristetea lui in felul in care isi cojeste marul, incet, incet.
Aisareru isshun ga watashi no subete ni naru.
Un bun prieten avea sa imi gaseasca traducerea.
Momentul in care simti ca esti iubit este un sambure care iti strange in el intreaga ta viata.