Imi amintesc si acum ziua in care au rasunat in casa primele acorduri de pian. Erau sunete nemaiauzite pana atunci pe toata strada. Aducerea pianului negru si lucios in camera Soniei fusese un eveniment indelung comentat cu admiratie si invidie de catre toata mahalaua. Lucrul acesta mi-a crescut simtitor mandria personala, fiind singurul soarece de biblioteca din zona care se putea lauda ca locuieste in aceeasi camera cu un pian luxos.
Sonia, fiica proprietarilor casei, era o fata delicata, cu trasaturi aristocrate si o piele alba ca un cires inflorit.
Ramanea pana tarziu in fata pianului, mangaindu-i clapele in desfatarea unor sonoritati beethoveniene. De obicei, eu stateam intr-o valiza veche de carton, urmarindu-i fascinat miscarile printr-o gaura facuta in locul in care candva fusesera incuietorile. Serile de vara se scurgeau astfel netulburate, iar eu uitam de toate, imbatat de plasmuirile melodioase ale Soniei.
Nu s-ar fi intamplat nimic rau, daca nu le-ar fi venit ideea stapanilor casei de a arunca valiza in care dormeam. Intr-o dimineata friguroasa de noiembrie s-au descotorosit de toate vechiturile, iar prima care a ajuns la gunoi a fost tocmai batranul geamantan in care-mi faceam veacul. Ramas fara adapost, m-am refugiat acolo unde ravneam de multa vreme: in coada pianului. Pasiunea pentru Chopin ma devora, asa ca nu am vazut nimic nelalocul sau daca indrazneam sa intru chiar in inima uluitorului instrument. Seara de seara, ma trezeau vibratiile coardelor batute de catre ciocanele, iar eu trepidam o data cu ele, imbibandu-ma astfel cu sunetul pur zamislit de mainile fermecate ale Soniei.
Dar nu stiu ce s-a intamplat intr-una din acele seri magice, ca Sonia a repetat de mai multe ori aceleasi note, ascultand atenta sunetul din pian. I-am vazut chipul descumpanit, parand a nu fi deloc multumita de ceea ce auzea. Apoi s-a ridicat iritata de pe scaunel, trantind capacul peste clape. M-am dus si eu la culcare, intrigat si preocupat de ceea ce se intamplase.
A doua zi, usa a fost izbita de perete si in camera a intrat un personaj bizar. Un barbat inalt, masiv, cu barbison si monoclu, inzestrat cu o geanta voluminoasa pe care a trantit-o imediat pe canapea. „- Herr Ludovic Schpitzbach, acordor de piane!”, s-a recomandat uriasul, intinzandu-i Soniei o carte de vizita mototolita. Pocnindu-si degetele, s-a asezat pe scaunel, facandu-l sa scartaie ingrozitor. Si-a suflecat manecile, dupa care si-a izbit degetele groase ca niste carnati peste clapele din fildes.
Socul a fost atat de puternic, incat m-am trezit aruncat cu putere de capacul pianului. Schpitzbach si-a incruntat sprancenele stufoase, brusc atent. Sonia ii era alaturi, privindu-l cu nerabdare.
– Ei, Herr Schpitzbach, ce parere aveti?
Acordorul a plescait din buze, facandu-i semn sa taca. Apoi iar si-a trantit labele de claviatura. Am fost catapultat din nou in capacul tare, iar cand am revenit pe coarde mi-a scapat un icnit profund.
– Ati auzit? a tresarit Schpitzbach, tasnind de pe scaun.
– Nu, marturisi Sonia, cu palmele lipite de urechi.
– As fi putut jura ca am auzit un chitcait de soarece, diagnostica Schpitzbach.
– Soarece?
– Intocmai, domnisoara. Imi permiteti sa deschid capacul, pentru o verificare?
– Va rog.
Poate ca o sa vi se para fantasmagoric ce va spun, dar in momentul acela mi-am adus aminte de un roman politist interbelic in care eroul principal, un pitic, se strecoara printr-un picior de pian, catre o incapere subterana. Aveam la dispozitie trei secunde ca sa verific cat de reala fusese povestea. Si am facut-o. Piciorul de pian era perfect pentru evadarea mea. M-am aruncat in el, tocmai cand Schpitzbach isi baga barbisonul sub capac, adulmecand in jur. Nu m-a zarit, fireste. Dupa ceva timp, a plecat nedumerit, marturisindu-si neputinta de a da de capat problemei pentru care fusese chemat.
De atunci, Sonia si-a reluat fugile de Bach, foarte multumita ca pianul isi recapatase miraculos acustica. Iar eu o ascult cu aceeasi evlavie, pasnic spectator, prizonier al unui picior de pian, alaturi de un paianjen si doua carii carora mereu le explic cand trebuie sa aplaude si cand nu.